Follow by Email

Dienstag, 29. Dezember 2009

lenta dezumanizare...

August 2006

Ne dezumanizam pe zi ce trece.... de ce oare? Disperarea sa fie cea care ne dezumanizeaza? Sau dezumanizarea ne face mai disperati? De unde atata disperare, de ce si pentru ce? E de ajuns sa te uiti dimineata in trafic, si ti se face frica. Viteza, disperare, viteza, claxoane, viteza, injuraturi, viteza, disperare din toate partile. De ce? Te duci la doctor. Dupa cateva zile de dureri, esti stors, si fizic si psihic, auzi de nu stiu ce mareatza clinica privata specializata, scoti milionul din buzunar ca sa te consulte domnul doctor. Chirurg. Si domnul chirurg, dupa ce te consulta si iti povesteste partial ce si cum, iti spune sa te operezi. Si tu nu prea intelegi anumite aspecte: acum? De ce acum, de ce nu peste 3 luni? Ce risc? Ce riscuri sunt daca da, daca nu? Intrebari d-astea, ca deh, esti un ignorant in fond. „Pai v-am mai explicat de doua ori!” Si se uita des la ceas si vorbeste cu gandul la urmatorul pacient. Care asteapta pe sala. Si ce daca ai dat milionul pentru consultatie, cui ii pasa? La plecare, inainte sa te ridici sa pleci, are amabilitatea sa-ti spuna ceva de genul: „Normal ar fi sa va dau o alifie, v-ar ajuta. Dar nu v-o pot da decat daca va decideti sa va operati la mine.” Si tu, parca anesteziat de vestea ca trebuie sa suporti o interventie chirurgicala care si costa cam 700 de dolari, treci peste acest mizilic. Si pleci. Te apuca plansul. Si ajungi acasa si adormi plangand de toate alea care ti se tot intampla in ultimul timp. Si peste doua zile iti aduci aminte de chestia cu alifia si cu „doar daca te tai eu, ti-o dau, altfel nu ai dreptul.” Nici denumirea alifiei nu ti-a dezvaluit-o!!! Ziceti si voi ca asta nu se cheama..... dezumanizare. Ziceti voi cum altfel o puteti defini. Ca pe mine una ma depaseste, parol! Intr-o natie in care anumiti precum Vadim si Becali ajung obiecte de cult..... nu pot decat sa ma declar o inadaptata si o inadaptabila pe termen lung. Vedea-m-as Doamne evaporata in inaltzimi, ca nu mai pot. Asa, deodata si pur si simplu. Si revin la intrebarea care devine obsedanta de vreo 3 zile: de unde disperarea asta? De ce cultivam tot ce implica cresterea nivelului de disperare? Majoritatea habar nu au ca exista viata de trait. Nu mai exista filtre de analiza, de gandire, de logica. De fapt, logica e in copac si copacul e la pamant. Egoismul a devenit pregnant si este din ce in ce mai shokant. Nici macar nu e vorba de egocentrism, nu, e pur egoism, ceea ce mi se pare mult mai alarmant. Nu are nimeni dintre voi impresia ca de cateva saptamani incoace exista niste influente astrale negative? In jurul meu aud numai „nu stiu ce am, da nu-mi merge bine”. Oak e bolnav, Adriana isi cauta de lucru, Rares e disparut si stresat cu jobul, comunicarea cu cativa s-a rupt total si absolut si brusc, Tinel se tine de farse urate, Adi e abatut si amarat, raspunde monosilabic dupa ce 3 trageri de maneca abia, Dani n-are chef, Radu n-are probleme, decat ca isi imagineaza ca poate pleca maine pe Mount Blanc si il poate escalada ieri, marea lui problema de moment e ca are bikla arschice si vineri se pleaca spre Siriu in gashka mare. La cine sa ma mai gandesc? Vlad nu mai zice nimic ca nu are interes momentan; Sabina e si ea virusata (ca si Oak), mama ei (si ne stim de 12 ani!!) imi povesteste de „singuratatea in doi”, adica in casnicie (de am ramas cu „gura cascata”, asa, deodata!!!)..... pai, dragilor, daca pana ce si mr. Kafelutza da semne de agitatie, ce naiba sa mai zic???????? Plecati dimineata de acasa mai devreme cu 10 minute si stati pe marginea trotuarului si urmariti traficul. Va asigur ca va veti umple de o spaima launtrica, de nu veti stii sa o definiti!
August 2006

Montag, 28. Dezember 2009

Muncesti mult si castigi putin. Teoretic, e cum nu se poate mai rau, practic nu-i dracu' chiar atat de negru. N-ai restante la intretinere, reusesti sa-ti achiti rata la masina, de cativa ani nu mai locuiesti cu chirie, te-ai insurat, ai facut si un copil...
Cand erai inca in facultate, ti se parea ca, daca ajungi sa "bifezi" pana la treizeci de ani macar o parte din cele amintite mai sus, ar trebui sa te declari multumit. Aiurea...Sigur, "cu cat castigi mai mult, cu atat vrei mai mult" e deja un truism, dar din ce in ce mai necesara o completare: cu cat castigi mai mult, vrei mai mult si, de fapt, ai din ce in ce mai putin. In primul rand, n-ai timp.
Nu-i nici o noutate, stiu, dar adevarul e ca, in realitate, nici nu vrei sa ai timp. Cand esti obisnuit sa muncesti stahanovist 10-12 ore pe zi, ti se face frica la gandul ca s-ar puteasa ai la un moment dat cateva ore libere in afara celor deja planificate. Oamenii care au timp sunt dubiosi, ratati, someri. Lipsa de timp nu se confunda cu succesul, dar macar iti da iluzia ca lupti din rasputeri pentru a ajunge la el. E lucrul care te tine la birou cu ochii lipiti de computer si urechile sudate de receptor, chit ca ai fi putut umbla de cateva ore in papuci de casa. In al doilea rand, n-ai chef. E acoperirea "perfecta" pentru tot felul de lucruri care te-ar putea face sa ai la un moment dat mustrari de constiinta. N-ai chef sa discuti, n-ai chef sa citesti decat reviste, n-ai chef de tipetele aluia micu' si, in general, n-ai chef de nimic.
Esti obosit, stresat, ai nevoie de relaxare. Motive suficiente pentru ca, in timp, oamenii fara chef sa inventeze televizorul si divortul. In fine, n-ai prieteni. De fapt, nici nu-ti mai vine sa ai prieteni, prietenii sunt energofagi, consuma timp si resurse, cu prietenii trebuie sa te confesezi, iar intalnirile la o bere cu amicii pot sa nu duca la nici un rezultat concret. Ceea ce nu se poate spune despre un pranz de afaceri, bunaoara.
Lista e mult mai lunga, ramane deschisa. Ce castigi totusi? Mai intai, castigi o oboseala cronica. Omul de succes e mereu obosit, semnele unei oboseli cronice sunt precum tresele in general, cu cat mai multe cearcane, cu atat mai bine, paloarea cadaverica e deja semn de distinctie. Te poti alege apoi cu ulcer sau diabet. Alaturi de divort, intra in categoria bolilor profesionale si, oricum, e aproape de neconceput sa vrei mai mult si sa nu cresti proportional cu ambitiile exprimate numarul tigarilor si al canilor de cafea. Evident, mesele au din ce in ce mai putina importanta... In fine, succesul te face din ce in ce mai bogat in amici, cunostinte si relatii, oameni "buni" a caror valoare e dictata de functia pe care o ocupa.
Ce mai conteaza faptul ca stai de vorba ore intregi cu indivizi cretini sau anosti? Sau ca succesul te obliga sa participi la tot felul de evenimente mai mult sau mai putin mondene? Oamenii care muncesc mult nu se distreaza, socializeaza. Lista ar putea fi mult mai lunga, ramane deschisa. Si totusi... Muncesti putin, castigi mult nu tine.
E la limita bunului-simt, avem in spate cateva mii de ani in care ni s-a inoculat filosofia devenirii prin munca. E o crima sa nu muncesti, dar nimeni nu-ti spune ce omori daca muncesti prea mult. Pentru ca, nu-i asa?, munca innobileaza, inalta, restul sunt doar pagube colaterale. Muncesti mult, castigi putin. E o concluzie poate paradoxala, dar la care nu pot ajunge decat cei care muncesc foarte mult. De obicei insa, tocmai din cauza muncii in exces, ei nu mai au timp sa se gandeasca la asta.

Sonntag, 20. Dezember 2009

Sandwich .... cu zăpadă


Ideea titlului mi-a venit ieri. Ideea conținutului mi-a venit alaltăieri, în timp ce mă luptam cu troienele de zăpadă de prin centrul Bucureștiului. Iar acum, la o zi distanță după ce am scris titlul, nu mai știu conținutul și scânteia a dispărut.
Mergeam vineri dimineață pe jos, de la Charles de Gaulle către Ștefan cel Mare, via Dorobanți, pe lângă Televiziunea Română. Era frig, ninsese toată noaptea, pe trotuare exista o timidă potecă ca un fir de speranță….. La ora 9, când mă deplasam eu prin zonă, carosabilul nu era debarasat de zăpadă și intersecția de la Piața Dorobanți părea o calamitate din seria ”viața bate filmul”. Multe mașini se scremeau în efortul lor de deplasare și de evitare a derapării. Nici un utilaj de curățarea zăpezii pe nicăieri. Că eu mergeam pe jos probabil un kilometru, făcând jumate de oră în loc de 15 minute, nu era o problemă foarte mare, dar ar fi putut deveni dacă aș fi avut cu vreo 15 ani mai mult. Dar nu contează, nu eu sunt personajul principal.
La Charles de Gaulle fiind și dându-mi seama că unica șansă reală de a ajunge pe strada Brazilia nr. 2 era să o iau la picior, oricât de hilar părea – frig, vânt, nebunie pe carosabil, troiene de zăpadă pe trotuar – mi-era foame. Așa că mi-am scos din rucsac sandwich-ul pe care mi-l pregătisem să îl consum când ajungeam la birou, frumos, la căldură, cu o cană cu ceai. Vântul mă plesnea, mergeam încet, mai stăteam pentru a permite altor pietoni ce-mi veneau din față să treacă pe poteca foarte îngustă tăiată de pașii celor mai matinali prin zăpadă, și eram cu sandwich-ul meu în mână și mâncam de zor. Eu în general nu mănânc atunci când merg pe stradă, deci era déjà un gest atipic în ceea ce mă privește.
Simțeam o oarecare relaxare ironică în deplasarea mea. Nici măcar nu mă uitam năucă în jur, încercând să înțeleg. Pur și simplu știam că ceea ce percep eu ca existând realmente în jur este ceva de la sine înțeles. Nici măcar nu îmi mai pun întrebarea: ”Oare cum reușesc oamenii ăștia să mențină acest record în fiecare iarnă din București?” Este o întrebare lipsită de orice logică, de orice sens. În momentul în care va veni o iarnă în care lucrurile se vor desfășura altfel, ei bine, abia atunci va fi momentul să scoatem nu un articol de ziar, ci o carte întreagă pe acest subiect. Vă întrebați despre ce este vorba? Despre ce ”record” este vorba? Nimic mai simplu. Voi întregi întrebarea – căci ea există totuși! -, complicând-o puțin: ”Oare cum reușesc oamenii aceștia, ca în fiecare an, spre final de decembrie (deci nu octombrie sau noiembrie, așa cum era comanda de zăpadă pe vremea copilăriei mele!), să fie luați prin surprindere de iarnă? Oare cum reușesc să știe că ninge toată noaptea și totuși să nu preîntâmpine efectele ninsorii din București, lăsând în ignorare orice acțiune de pregătire și dezăpezire, astfel încât dimineața catastrofa din trafic să nu fie chiar atât de mare?  Cum e posibil să poți face așa ceva? Cum e posibil să ți se dea voie să dormi în noaptea aceea, când știi ce urmează a doua zi pe străzile din București, unde chiar și vara este nenorocire în traficul auto?”
Desigur că toate aceste gânduri jucăușe se potriveau perfect și cu scopul deplasării mele, ducându-mă să rezolv o anumită problemă a firmei, la Enel. Unde iar m-am lovit de un sistem și de o atitudine de ”punere la zid”, deși funcționarii aceia sunt plătiți practic și de mine, deci ei sunt acolo să facă un sistem cât mai facil și serviabil pentru mine, nu să mă pună la punct, nu să mă țină inutil la coadă, o oră jumate, doar pentru că refuză să îmi asculte o solicitare prin care vreau să aflu la ce ghișeu trebuie de fapt să mă adresez. În secolul XXI, în România, există încă insituții-mamut, cu drept de ”viață și de moarte asupra clienților”, care nu pot facilita o prelungire simplă de contract, utilizând e-mailul. Am pierdut două ore la Enel, stând la ușă, în picioare, pentru a avea onorarea să plec de acolo cu un exemplar al unui formular și atât. Nicăieri nu se precizează că ai nevoie de bon de ordine. Dacă ai noroc, te informează un alt ”condamnat la coada sistemului”, că ar fi bine să intri să ceri un bon de ordine totuși. Pe bonul de ordine nu stă un număr, ci o oră!! Deci eu aveam 10:45. Dacă clientul din fața mea a ieșit din birou la 10:50, eu nu care cumva să îndrăznesc măcar să mă gândesc că aș putea intra. Trebuie să aștept să fiu invitată înăuntru. Și ce dacă s-a făcut 11 și nu primesc nici o informație, nici o explicație, de ce stau, cât mai stau, să mai stau?!?! Doar stai la ușă și respecți sistemul și ești singurul din coadă care se exprimă cu voce tare cum că sistemul nu e bun și că d-aia îl avem, pentru că îl merităm, pentru că stăm umili și umiliți în fața unor funcționari care habar nu am de unde au mai învățat să lucreze ca acum 20 de ani, pentru că ei au cel mult 30 de ani, deci nu au fost îndoctrinați de comunismul și socialismul multilateral dezvoltat.
Nu voi insista asupra subiectului pentru că aici intervine și o culpă din partea persoanei din firmă (unde lucrez) care mi-a delegat această sarcină și care, din motive de incompetență profesională și emoțională, nu mi-a dat toate informațiile, ba mai mult, m-a informat eronat.
Dar totul e în ordine, în fond, la cei 42 de ani ai mei, mi-am promis că voi începe să învăț ”să gândesc românește”, deci și ce dacă am lipsit 3 ore de la birou, în fond e timpul angajatorului, eu sunt plătită, treaba merge, leafa merge, noi cu spor muncim! Unde? La ”Cooperativa Munca În Zadar”, desigur! Departamentul "Las' măi că merge și-așa!”, biroul ”băga-mi-aș picioru', ce nu se rezolvă azi, mâine nu mai e nevoie!!”.

Am spus-o în urmă cu 15 ani, când reveneam în România, o repet de atunci zilnic: ”Uite d-aia merg lucrurile în România așa cum merg, adică așa cum merg înapoi!”. Și nu se va schimba niciodată ceva în bine aici, garantez! Sandwich-ul cu zăpadă de ieri, la 20 de ani de la …. ”deșteaptă-te române”, îmi va rămâne în memorie într-un mod ironico-nostalgico-dulce-amar. Luni merg la KM ZERO din București, să mă cutremur din nou în Piața Universității și să respir din nou supraviețuirea fizică și spirituală din urmă cu exact 20 de ani, când cei din jurul meu și-au pierdut viața aproape inutil …… părinții lor o declară azi cu un puhoi de lacrimi ………..





P.S. La 11:30 eram din nou la intersecția de la Dorobanți, mergeam spre Televiziune. La ora aceea, 3 utilaje de dezăpezire mergeau în șir indian pe carosabil, făcându-și treaba pe care nu o făcuseră peste noapte sau măcar în zorii zilei. 
Anka, 20.12.2009, 00:01


Sonntag, 18. Oktober 2009

Din seria cărților pe care le recomand: SHANTARAM

12.- 27.09.2009
BOOK REVIEW IN ENGLISH & ROMANIAN
Shantaram - by Gregory David Roberts
Did you ever heard before about Gregory David Roberts? Then maybe you’ve heard about his book from 2003, named “Shantaram”. 'Shantaram' is a novel based on the life of the author. It is one of the preferated books of Madonna. And along over one thousand pages I discovered a lot of aspects of life and a work of a very gifted writer. Gregory’s work has for sure a lot of adventure, jargon, suspense, lyrical prose, philosophy, undeniable truths, human filth, but also violence, war, misery, feelings, dance joy, fights, mafia, drugs, corruption, many illegall issues, hunger, torture, thirst, prison, friendship, enmity, betrayal, scandal, justice, sickness and so on. It is a tribute to the ordinary Indian and a colorfull description of the Indian urban jungle.
Born in 1952 in Melbourne, Australia, Gregory D.Roberts married as he reached 18. He became father and graduated with highest scores a night school, then became a brilliant student. Divorce occurs and he loses all rights to the child, this being the reason he seeks escape in drugs. To be able to fund his heroin addiction he begins to break banks and after short time becomes one of Australia’s most wanted criminals. He is sentenced in 1978 to about 20 years of jail, but in 1980 escaped the walls of the most feared Australian prison. Arrived in India after a period, starts working with the local mafia. In the early ‘90s he is captured and deported to Germany, where is closed in Frankfurt. The last period of his sentence take place in Australia until 1997 when, he finally becames a free man.
The main character of the novel, called Lindsay, escape the Australian prison and lands in Bombay on a fake passport. He becomes friend with a local taxi driver called Prabakar and so he finds a place to live in a slum, hidden from the law’s eyes. The conversations between Lindsay and the Indian taxi driver abounds in intelligent humor, are sparkling and full of significance, containing a lot of life philosophy, which in Europe has been forgotten. This make from this written book more than a book. Is is a real journey into life that shows that even the most complex and powerful systems have at their core a simple and beautiful pattern. Lindsay’s experiences in Bombay range from falling in love with Karla, to the world of prostitutes and meeting Rukhmabai of Sundargaon, who christens him Shantaram, or “man of peace”.
I have to admit that the second part of this work contains much too violent passages, with detailed descriptions of the extent of torture, human wild images of physical injuries and maltreatment. So I began to pass very quickly over such descriptions. On the other hand, I met passages in the book where I recognized my own philosophies of life, my own thoughts I had in different contexts and which I couldn’t exprim in words in such an eloquent and concise way as this author did. For example this one: “I’ve seen much worse things than this. But the biggest problem is that you can’t do anything. See the kids ….well, they have a lot of problems. See the people in slums – I went to the neighborhoos in which he lives and the stench of open latrines, incurable disorder of the place, people stare at your from their hovels doors …. And you can not change anything. You can not do anything about it. You have to accept that things could be even worse and that will never be much better and that you are completely helpless in this situation. It’s good to know what’s wrong with the world – said Karla after a while. But it’s equally important to realize that sometimes, no matter how wrong it is, you can not do anything about it. Many bad things in this world were not as bad as when someone tried to change them. I’m not sure I want to see it. I know you’re right. I know that sometimes things get worse as we try more to be better. But I think if we do things right, all and all can change for the better.”
S h a n t a r a m
de Gregory David Roberts
Ați auzit vreodata de Gregory David Roberts? Nu? Ar cam fi timpul să o faceți. După ce am citit, aproape pe nerăsuflate, cele peste 1.000 de pagini ale cărții sale, nu numai că nu îmi iese din minte, dar mă și face să îl percep ca fiind una dintre cele mai interesante personalități, persoana care a avut parte probabil de cea mai bătăioasă viață despre care mi-a fost dat să citesc, spiritul cel mai rebel și cel mai curajos pe care ți-l poți imagina ca banal muritor ..... Mi se pare o lectură debordantă. Să o numești fascinantă e ca și cum nu ai exprima nimic. Are jargon, aventură, suspans, proză și lirică, filosofie, multă filosofie reală, palpabilă, adevăruri incontestabile, murdărie umană, violență, război, mizerie, sentimente, dans, bucurie, bătaie, mafie, droguri, corupție, multă ilegalitate, foame, sete, tortură, închisoare, prietenie, dușmănie, trădare, scandal, justiție, boală, este un elogiu adus indianului de rând, este o incredibilă descriere a junglei indiene citadine, absolut incredibilă ......
Când citești o astfel de carte și când afli că totul a fost real trăit de autor, îți dorești să fi un jurnalist care să aibă acces la el .... Căci a-ți dori să faci deja parte din cercul celor apropiați lui și să ai astfel ocazia să îl vezi, să îl simți, să poți sta lejer de vorbă cu el, să îi simți îndeaproape filosofia .... e deja utopic! Dar asta mi-aș dori eu acum, după ce am terminat lectura.
Uitându-mă pe site-ul său, www.shantaram.com, la pozele lui la 57 de ani, mă gândesc la toate scenele de război, mizerie, lupte și bătăi și tortură pe care le descrie detaliat în carte și mă întreb: ”Cum e oare posibil să arate încă a om, încă întreg, nemutilat vizibil ....????”
Gregory David Roberts este, fără îndoială, dintre cei care se înscriu în ”viața bate filmul!!” Ce mă uimește în mod deosebit este faptul că a scris și a publicat despre ”lucruri interzise”, el însăși aflându-se într-o poziție destul de delicată, un evadat căutat de toată poliția australiană .... Forța, transparența, deschiderea, detaliul cu care a scris tot ce este cuprins în cele 1.000 de pagini .... pur și simplu incredibil .....
Născut în 1952 în Melbourne (Australien), s-a căsătorit cu ocazia celei de-a 18-a aniversări, devine tată și absolvă, cu cele mai mari note posibile, o școală serală, devenind apoi un student strălucit. Intervine divorțul, ocazie cu care pierde orice drept asupra copilului. Acesta ar fi motivul pentru care își caută alinarea în droguri. Pentru a-și putea finanța apoi dependența de heroină, începe să spargă bănci și devine unul dintre cei mai vânați infractori ai Australiei. Este condamnat în 1978 la vreo 20 de ani, dar în 1980 evadează dintre zidurile celei mai de temut inchisori australiene.
Ajunge in India și după o perioadă, începe să lucreze cu mafia locală. În anii 90 este prins și expulzat Germaniei, unde este închis cu teroriștii RAF, în Frankfurt-Preungesheim, una dintre cele mai sigure închisori germane. Ultima perioadă a sentinței sale a ispășit-o în Australia, până în 1997 când, în sfârșit, a devenit liber.
În cartea sa, “Shantaram”, autorul descrie cum a reușit să evadeze din închisoare și ce a urmat după aceea, cele peste o mie de pagini adăpostind o realitate ce armonizeaza și cu o parțială ficțiune. Este o lectura incitantă, care parțial te ține cu sufletul la gură. Anumite pasaje mi s-au părut mult prea violente prin descrierea detaliată a gradului de tortură, sălbăticie umană, imagini ale rănilor și maltratărilor fizice mi se conturau în ochii minții așa că, la al doilea volum, am început să trec foarte rapid peste astfel de descrieri.
Am întâlnit pasaje în carte în care am recunoscut propriile filosofii de viață, propriile gânduri, avute în diverse contexte, dar nemodelate în cuvinte atât de concis și de grăitor cum a făcut-o acest autor. De exemplu, pasajul de mai jos este exact starea de spirit pe care am avut-o in Africa, în timp ce înaintam spre acoperișul continentului, Kilimanjaro, numit și Kibo, Kili.
Am văzut și alte lucruri mai rele decât asta. Dar problema cea mai gravă este că nu poți face nimic. Vezi copii care .... Care, mă rog, au o grămadă de probleme, vezi oameni în mahalale - m-a dus în mahalaua în care trăiește el, iar duhoarea latrinelor deschise, dezordinea iremediabilă a locului, oamenii care se holbează la tine din ușile cocioabelor lor ..... și nu poți schimba nimic. Nu poți face nimic în legătură cu asta. Trebuie să accepți că lucrurile puteau sta și mai prost și că niciodată nu vor sta mult mai bine și că tu ești complet neajutorat în această situație.
E bine să știi ce e în neregulă cu lumea, spuse Karla după un timp. Dar e la fel de important să îți dai seama uneori că, oricât de greșit ar fi, nu poți face nimic în privința asta. Multe lucruri rele în lumea asta nu au fost la fel de rele ca atunci când cineva a încercat să le schimbe.
Nu sunt sigur că vreau să văd asta. Știu că ai dreptate. Știu că uneori înrăutățim lucrurile cu cât încercăm mai mult să le facem să fie mai bune. Dar vreau să cred că dacă facem lucrurile așa cum trebuie, toți și toate se pot schimba în bine.
Știi, azi chiar m-am întâlnit din întâmplare cu Prabaker. Mi-a spus să te întreb despre apă, orice ar putea însemna asta.
A, da, am râs eu. Ieri am coborât din hotel să mă întâlnesc cu Prabaker. Dar pe scări urcau niște indieni care duceau pe cap vase mari cu apă. A trebuit să mă lipesc de perete ca să poată trece pe lângă mine. Când am ajuns jos am văzut un butoi mare din lemn cu niște roți din metal atașate. Era un fel de căruță cu apă. Un alt tip avea o găleată pe care o umplea cu apă și cu care apoi umplea alte vase. M-am uitat la ei ore-n șir, la oamenii aceia care urcau și coborau cu vasele. Când a venit Prabaker l-am întrebat ce făceau oamenii aceia. Mi-a spus că era apa pentru dușul meu. Că apa venea de la un rezervor aflat pe acoperiș și că acei oameni umpleau rezervorul cu apa din vasele pe care le tot cărau.
Bineînțeles.
Da, tu știi asta, și știu și eu acum, dar ieri am auzit pentru prima dată despre așa ceva. Pe căldura asta am făcut și câte trei dușuri pe zi. Nu mi-am dat seama niciodată că oamenii ăia trebuie să urce șase etaje și să umple un afurisit de rezervor ca eu să pot face dușurile alea. M-am simțit groaznic, îți dai seama? I-am spui lui Prabaker că n-am să mai fac niciodată nici un duș în hotelul ăla. Niciodată.
Și el ce-a zis?
A zis: ”Nu, nu, nu înțelegi. El a numit-o muncă-pe-care-o-fac-oamenii. Mi-a explicat că datorită unor turiști ca mine oamenii aceia au slujbe. Și mi-a mai spus că fiecare dintre acei oameni întreține o familie cu salariul primit. Ar trebui să faci trei, patru, cinci dușuri pe zi, mi-a spus el.”

Freitag, 9. Oktober 2009

”să fim ecologiști” .... cu orice preț?!?

Deutsch / română
Im Name der Ökologie
Ort des Geschehens: Bukarest, Izvor Park, neben der 2.grösste Gebäude der Welt
Datum & Zeit: am Freitag, den 9. Oktober 2009, um 18:40
Schönes Wetter, warm, viel Verkehr. Müde und teilweise in meinen Gedanken verloren, unfähig zu entscheiden, ob ich morgen früh nach Sinaia oder Kronstadt fahre, fuhr ich nach der Arbeit, wie schon gewöhnlich dieses Jahr, mit dem Rad in den Herastrau Park, wo ich eine volle Runde fuhr, dann nach Victoriei Markt, dann weiter nach Cismigiu Garden und schliesslich landete ich im Izvor Park, auf der Suche einer ruhige Bank, wo ich für eine Stunde lesen könnte. Der Park befindet sich in einer absolutes Neugestaltungverfahren, neuer Gras wird angelegt, Bäume gepflegt, durchquerende Allen neu gebaut und renoviert. Also viel los, viel Chaos, aber anscheinend wird toll aussehen, und das nach Jahren der Verlassenheit und Vernachlässigkeit, als der Park nicht mal beleuchtet worden war. Obwohl gleich neben des Parlaments, die 2. grösste Gebäude der Welt.
Trotz dem aktuellen Chaos, im Park gibt es Eco-Toiletten, mindestens 6 Stück. Die werden jeden Morgen gewaschen, geputzt, deodorisiert. Abend riechen sie nicht mehr so angenehm, die stinken sogar, die sind anscheinend doch zu wenige für die Fläche und der Anzahl der Leute, die sie nutzen, aber immerhin kann sie im Notfall noch benutzen.
Ich fand eine ruhige Bank und ich fing an mein Buch zu lesen. Keine so begeistbare Lektüre, so wie Shantaram war, aber ich möchte das Buch doch zu Ende lesen. Nach etwa 20 Minuten kamen dann 2 Männer, die rauchten und laut sprachen, setzten sich auf der Bank, ohne zu fragen, obwohl 20 Meter weiter eine andere ruhige Bank zur Verfügung stand. Ich hatte plötzlich keine Lust mehr zu lesen und ich beobachtete ein kleines Mädchen, vielleicht 10 Jahre alt, die im Gras, neben einen dekorativen Tannenbaum, ihre biologischen Geschäfte erledigte. Die Toiletten waren etwa 20 Meter enfernt. Das Kind anzusprechen hatte keinen Sinn, ich verfolgte sie also und ich sah die Mutter auf der Bank, 3 Meter entfernt vom Kind, genau mir gegenüber. Ich empfand das als so eine grobe Schweinerei eigentlich. Ich packte mein Rucksack, nahm mein Fahrrad und fuhr zu die Dame, ich hielt an, ich grusste sie und dann fragte sie: “Denken Sie, es ist normal, das in einem Park, wo man öffentlichen, doch anständigen Toiletten zur Verfügung stehen, sie Ihr Kind in der Öffentlichkeit auf dem Gras ihre Geschäfte erledigen lassen? Sehen Sie nicht, wie viel Geld in dieser Anlage gesteckt wird, unseres Geld eigentlich? Wozu dann die Toiletten, wenn wir doch überall uns leichtern?” Die Dame sagte, es sei sehr ökologisch und ausserdem auch die Hunde machen ihre Geschäfte im Gras ..... “Sie vergleichten sich dann mit den Hunden? Toll, ganz toll!” und ich fuhr weg, sonst hätte ich eine viel zu kräftige Disskussion angefangen .... Ich hoffe nur, das Gespräch gibt ihr zu denken .....
In Name der Ökologie also ..... dürfen wir jetzt die Toiletten nicht mehr benutzen, sondern einfach in der freie Natur Stuhl machen und Wasser lassen ...... wie die Hunde doch tun, warum denn nicht???
Mit unendlicher Bitterkeit, Anka
Să fim ecologiști ..... !!!!
Locul, data și ora întâmplării: București, Parcul Izvor, imediata apropiere a celei de-a doua cea mai mare clădire din lume, vineri, 09.10.2009, 18:40
Vreme frumoasă, cald, haos in trafic. Obosită și incapabilă să mă decid, dacă mâine mă îndrept totuși spre Sinaia sau Brașov, la o gură de aer, pentru o tură de pedalat, după programul de muncă mi-am încălecat bicicleta și am intrat în Herăstrău, făcând o tură completă, după care am ieșit spre Piața Victoriei, Grădina Cișmigiu și, în cele din urmă, am poposit și în Parcul Izvor, căutând o bancă liniștită unde să pot citi cam o oră. Nu am momentan o lectură prea incitantă - mă întreb ce ar mai putea fi incitant după o carte precum Shantaram -, dar vreau totuși să o duc la bun sfârșit.
Parcul Izvor, neglijat și părăsit ani în șir, lăsat chiar și fără iluminat public o perioadă, trece acum printr-un proces de reamenajare si îngrijire: se pune gazon, se îngrijesc pomii existenți, se aduc copăcei noi, se repară aleile și se amenajează altele ce vor înlocui potecile făcute cu încăpățânare de pașii celor prea grăbiți pentru a mai ocoli pe drumul asfaltat. Cu alte cuvinte, se face o investiție cu banii contribuabililor, și, deci haosul actual e mai mult decat incomod, se pare că la final va fi un parc frumos.
În parc exista toalete ecologice, care sunt golite, curățate, dezinfectate și deodorizate în fiecare dimineață. Sunt cel puțin 6. E drept că la ceas de seară cu greu suporți ce s-a adunat peste zi în interior, dar în caz de urgență este totuși o alternativă.
Mi-am găsit banca cu pricina și m-am apucat de lectură. După doar 20 de minute însă, fără a mă întreba, doi bărbați fumători și gălăgioși, s-au așezat lângă mine. Brusc mi-a pierit orice chef să mai rămân, așa că am început să îmi strâng rucsacul, în același timp însă ochii oprindu-mi-se pe o fetiță care, în fața mea, la vreo 5 m distanță doar, se ușura în spațiul verde, lângă un brad dintr-acela decorativ. Nu avea sens să mă iau de copilaș, să fi avut 10 ani. Urmărind-o cu privirea am văzut că minunata ei mamă, o tipă la 30 și un pic de ani cel mult, stătea pe banca de vis-a-vis de mine, la vreo 3 metri de locul unde fata ei își făcea nevoile.
Mi-am luat rucsacul, am încălecat bicicleta și m-am oprit în fața tipei. Am salutat și am întrebat-o: ”Vi se pare normal, ca într-un parc dotat cu toalete - le vedeți? Sunt acolo, 20 de m distanță doar - dv. să vă lăsați copilul să își facă nevoile în iarbă, în public? Vedeți că se investește în acest parc, practic cu banii noștri.” Răspunsul a fost că este ecologic, că toaletele sunt murdare și că ce, și câinii fac în iarbă. ”Dacă vă comparați cu câinii, e clar că nu prea avem ce discuta, nu?” - am încălecat și am plecat, pentru a nu declanșa o dispută gălăgioasă în care eu, mai mult ca sigur, aș fi rămas singură și fără nici o susținere.
Deci, în numele fenomenului ecologic, haideți să renunțăm toți la toalete și să folosim natura ...... spațiul public, în aer liber .....
Cu o infinită amărăciune, Anka

Samstag, 18. Juli 2009

vs. Mentalität in Rumänien ....

Hallo allerseits!

Bin seit fast 4 Wochen in einer Art Projekt eingewickelt. Ich soll einem deutschsprechender Expat beim Aufbau eines neuen Geschäfts in Rumänien helfen. D.h. allerdings, alles zur zweit von gleich Null anfangen. Mein Vorteil ist, natürlich, dass ich in Rumänien nicht neu bin, daher auch meinem Job jetzt. Aber trotzdem bin ich fast schockiert, was alles hier auf dem Arbeitsmarkt läuft. Und ich bin diesmal auf der andere Seite der Geschichte, von der Seite des Arbeitsgebers.
Seit 4 Wochen läuft der Handy fast pausenlos, da wir Stellenanzeigen veröffentlicht haben. Wir suchen talentierte Sprecher, tüchtige Pläner, Sekretariatskräfte, Buchhalter.
80% der Kandidaten kommen einfach nicht zu den Termine. Dazu, 99,9% melden sich gar nicht im Voraus, dass sie nicht mehr kommen!!! Ich war nur naiv und neugierig und habe 3-4 davon angerufen, um zu fragen, ob Ihnen etwas passiert worden ist, warum sind sie nicht erschienen. Warum haben sie sich nicht gemeldet, alle besitzen mindestens ein Handy, viele sogar 2-3 verschiedene Handys!!!! "Ach sooooo, ja, Sie haben Recht, ich hätte Sie anrufen sollen, dass ich nicht mehr komme...." oder "Ach..... ". Sie denken einfach nicht daran. Dazwischen "hoch ausgebildete Leute", die beim ersten Anruf mir den ganzen akademischen Lebenslauf erzählten wollten!!! 
Buchhalter-Leute: die kommen, sagen ja, sie kennen alles, können alles, machen alles. OK, dann bitte um 10 Uhr morgen kommen, alle Unterlagen mitnehmen und die Arbeit anfangen. Um 09:58 (also nicht früher!) sendete mir die Dame ein SMS: "Ich habe mir anders überlegt, ich komme nicht mehr, es ist mir zu weit entfernt, 15 Minuten von der U-Bahnhaltestelle zu Fuss....".
Ich rief eine andere Kandidatin an. Sie hatte keine Arbeit, suchte Arbeit. OK, gut, dann bitte morgen um 11:30 zu einem Vorstellungsgespräch. Die Reaktion kam wie ein Blitz: "Ach, kann ich nicht später kommen? Ich bin nicht so ein Morgenkopf, wissen Sie?" Dann sagte ich: "Und wenn wir zusammenarbeiten und in der Früh um 9 etwas zu erledigen haben, wie wird dann laufen?" Sie sagte sehr sicher: "Ach, nein! Kein Problem dann, ich kann kommen, aber morgen kann ich doch später ankommen, oder?" Nein, bitte, ich habe andere Termine, 11,30 ist nicht so früh. OK, sagte sie. Und heute, etwa Halbe Stunde im Voraus, bekam ich ein SMS: "Suchen Sie bitte jemand anderen, ich komme nicht."
Eine ehemalige Arbeitskollegin sagte mir: "Meine Wohnungskumpelin ist Buchhalter und sie will eine Zusammenarbeit." OK, ich freute mich, ich dachte, eine empfohlene Person zählt immer.
Sie bestätigte mir heute um 8,30 ihre Anwesenheit. Da ihr alles so unklar und unbekannt im Viertel war, bot ich ihr an, auf sie um 8,30 zu warten. Sie sollte raus aus der U-Bahn, dann rechts für 50 Meter, die Strasse überqueren und dort sollte sie mich finden. 
Um 8,30 war ich unten auf der Strasse, vorbereitet sie ins Büro zu führen. Um 08,42 rief mich ein alter Freund, wir sprachen etwa 15 Minuten, gleichzeitig aber guckte ich immer wieder zu die andere Seite der Strasse, die Dame zu erkennen. Nichts. Telefongespräch ging um 08.55 zu Ende und ich sah ein verlorener Anruf um 08,54. Ich ruf die Dame zurück, sie antwortete nicht. Ich wartete noch 10 Minuten, um 09,05 ging ich doch ins Büro.
Ich schrieb ihr eine kurze E-Mail, und sie beantwortete, sie hatte die Zebra, wo sie die Strasse überqueren musste, nicht gefunden!!!!!! Neeeeeeeeeeeeeeeh, dass kann ich wirklich nicht mehr akzeptieren!!! Hochgebildete junge Dame mit 27 J.a.! Das kann nicht wahr sein, meine Güte!!!!
Kein Wort, dass sie nicht pünktlich um 8,30 kam, kein Wort, dass sie sich nicht früher als 8,30 bei mir meldete, um mir Bescheid zu sagen, sie verspätet. Alles sei normal für diese Nation, diese grobe Respektlosigkeit und Oberflächlichkeit. Es ist einfach zum Kotzen!!!!
Eine andere Buchhalterin: 
Sie sagte OK, kam doch zum 2. Mal mit einige Unterlagen fertig. Ein Name war falsch geschrieben, sie musste es erneut erstellen. Sie fragte mich, sie fängt jetzt im Februar die Arbeit an, aber sie verarbeitet buchhalterisch den Monat Januar, wie bekommt sie das Geld dafür? Ich blieb dumm.... ich verstand die Frage nicht und bat sie um Erläuterung! 
Ein Pläner: junger Mann, 22, kam nach 3 Jahren von Spanien zurück nach Rumänien. Wir dachten, er ist jung, aber hat 3 Jahren in Spanien gelebt, andere Mentalität, andere Berufserfahrung. Kam 2 Tage, dann verschwand er wortlos. 

Teilweise, aber sehr-sehr wenig, bin ich auch auf der Seite des Arbeitsnehmers, weil ich selbst ein Arbeitsnehmer bin und sehr schnell die Aspekten anerkenne, die mich persönlich skeptisch machen, die mich normalerweise machen würden, eine andere Arbeit zu suchen. Und bestimmt laufen manche Aspekten von den Arbeitsgeber nicht so richtig vor.

ABER
Alle Sachen, die ich oben genannt habe, machen mich wütend, wirklich wütend und sauer. 
Leute die sagen, keine Arbeit zu haben, wollen nicht "zu früh" aufstehen, finden dass 15 Minuten zu Fuss ein zu langen Weg ist, finden die verdammt Strassenüberquerrung nicht .....

WAS SOLL DAS, LIEBE LEUTE? Wohin? Wer kann mir erklären????? Ich will sterben, wirklich!!!!
Bin ich wirklich die Einzige zwischen tausende von Leute, die so blöd ist, noch zu vertrauen, sich noch emotionell in der Arbeit eingewickelt zu lassen und mitzudenken, so dass alles gut läuft .... bin ich wirklich blöd oder ......
anka

Montag, 1. Juni 2009

Atenție, candidați! A fost și este vremea angajatorilor, din păcate!

Bucuresti, 21 mai 2009, 22:15
Imi caut de lucru, de vreo doua luni de zile deja. 
Cunosc procesul si procedurile, doar am trecut prin aceeasi situatie si in toamna trecuta. Cand am fost insa mai pasiva, mai pretentioasa, mult mai pretentioasa, aveam un target fix legat de valoarea salariului si o oarecare idee fixa legata de pozitia in compania angajatorului respectiv. 
Dar sa revin la cautarea prezenta, caci acum imi caut de lucru altfel ..... de vreo luna chiar foarte activ si insistent, am trimis per total cam 300 de CV-uri. Situatia la nivel national s-a schimbat in rau pentru candidati, deci nu mai este loc pentru pretentii si mofturi. Cel putin nu in situatia mea si nu la nivelul meu. Cu sau fara patalama universitara in buzunar, sansele sunt mici. Sunt foarte multi candidati. Pe posturi pe care inainte nu se prea uita multa lume si pe care aplicau oameni fara nici o pregatire si fara nici o experienta, se bat acum masteranzi cu experienta, care sunt dispusi sa coboare de pe un fotoliu de manager pe un taburet de secretara. Intre 600 si 3.700 de candidati pe un post de secretara?!?! Este o situatie complicata, grea, foarte neplacuta, pentru unii chiar extrema.... Cu siguranta din multitudinea de firme mici care se tot desfiinteaza in ultimele luni de zile, din varii motive catalogate “criza mondiala”, reintra pe piata muncii angajatii ramasi pe drumuri si fostii patroni. Nu ma gandesc doar la Bucuresti acum, acesta inca reprezinta, probabil,  paradisul pietei de munca la nivel national.
Am trimis CV-ul meu la prieteni, amici ocazionali, fosti colegi de lucru, fosti sefi, cunostinte regasite dupa ani de instrainare. Am aplicat la firme cunoscute si la firme mai putin cunoscute. Am aplicat la joburi sub nivelul meu, la joburi peste nivelul meu, la joburi pe care nu as fi vrut sa le fac, la joburi care mi s-ar fi potrivit ca o manusa din piele fina, am acceptat haosul din denumirile pompoase ale majoritatii joburilor oferite ce nu concorda sub nici o forma cu taskurile in sine enumerate. Din aproximativ 300 de aplicari, in decurs mai scurt de doua luni de zile, am fost contactata doar de 7 firme:
1. RINF - o companie de HR. Interviul a decurs foarte placut, lejer, fara nici o testare. S-a trecut imediat la pertu, “specialistul HR” fiind o tanara de 27-28 de ani si avand aceasta necesitate de a se familiariza cu candidatul, indiferent ca acesta a trecut de 40. No comments desi ....... daca as putea sa fac auzite comentariile mele acolo unde trebuie, adica exact la acesti “specialisti HR” rasariti pe nu stiu ce benzi rulante, probabil as face-o. Nu sunt psiholog, sociolog, lingvist sau mai stiu eu ce. Consider ca am doar scoala vietii si a bunului simt. Nu voi intelege niciodata de ce si cum a aparut aceasta “necesitate de tutuire” in astfel de contexte si mai ales la ce serveste ea. Crede oare “specialistul” ca aceasta este singura metoda de a degaja atmosfera, de a-l face pe candidat sa spuna ceea ce poate nu ar trebui sa dezvaluie, de a filtra mai bine candidatii pentru un anumit post? Cu atat mai nepotrivita este propunerea atunci cand vine de la 25 de ani catre 40 de ani, in mod normal, intr-un cod de etica si maniere, raportarea se face invers, dar in nici un caz in astfel de contexte. Poate ca arat eu de 30 de ani, dar nici atunci nu mi se pare oportun acest tip de familiarism superficial. 
Era vorba de un post de “asistent manager” pentru un director de la Opel. Era OK pentru mine, suna bine, desi ideea de a lucra in industria autoturismelor nu prea concorda cu mai noile mele principii si scopuri, acelea de a vedea cat mai putine masini prin preajma mea, aceea de a desfiinta publicitatea facuta autoturismelor, aceea de a face mai mult spatiu pentru pietoni, copii, roleri si biciclisti, in concluzie, aceea de a se promova o viata sanatoasa si de a se opri poluarea aerului (oricum e mult prea tarziu).
La intrebarea aproape intamplatoare: “In ce zona ar fi locatia, locul de munca?” raspunsul din partea reprezentantei firmei de recrutare a venit cu o nonsalanta terifianta: “Aaaa, uite asta nu stiu sa spun, am uitat sa intreb. Dar o sa incerc sa aflu si te anunt.” - de parca doamneeeee, ar fi incercat sa sparga codul secret de la Casa Alba a Statelor Unite !
Am plecat plina de entuziasm, jobul se plia perfect pe pregatirea si experienta mea, imi doream intalnirea cu angajatorul si ma gandeam ca am sanse sa incep imediat de la 1 mai, deci fara pauza in cartea de munca.
Peste vreo 3 zile i-am trimis un e-mail domnisoarei, rugand-o sa imi comunice daca a aflat unde ar fi locatia eventualului loc de munca. Nu stia nici in momentul acela (!!!!), mi-a promis din nou ca imi va comunica.Eh, uitase probabil, care e problema de fapt???
A doua zi mi-a comunicat, intr-adevar, incepandu-si mesajul cu: “Buna dimineata, Ieri am aflat o noutate foarte importanta despre pozitie - locatia job-ului este in Craiova. Daca mai esti interesata, te rog sa imi spui deoarece astazi trimit primele aplicatii. O zi frumoasa, Monica”. 
Nu comentez mesajul, asa cum nu voi comenta prea mult nici reactia mea (de genul: “Adica vrei sa imi spui ca tu, avand sediul in Bucuresti, firma de recrutare, ai chemat nu stiu cati candidati la un interviu fara macar sa ai ideea si informatia ca jobul nu este in Bucuresti???”.
Si cu asta s-a lamurit primul interviu, unde ajunsesem printr-o colaboratoare de la firma de la care tocmai am demisionat.
2. HAMM RENO - in Otopeni, undeva pe Soseaua de Centura, marca de pantofi. Si aici am ajuns prin aceeasi colaboratoare, aici am pierdut jobul din cauza unei greseli de-ale mele si imi asum acest lucru. Daca ar fi fost sa fie pentru mine jobul, destinatara mesajului, o tipa OK de altfel, nu ar fi dat dovada de superficialitatea de rigoare si mi-ar fi dat un foarte scurt feed-back, nu conteaza pe ce cale, sa imi spuna ca ceva in mesaj nu se potriveste. Dar imi asum vina in totalitate, trebuie sa invat sa nu mai am pretentii si asteptari de la oameni in general, cu atat mai mult de la straini. Nu am fost destul de rapida si am gresit o cifra calendaristica in mesajul de feed-back catre angajator, trimis in urma interviului. Si aici am avut surpriza acestui - se pare in mare trend - pertu, nu numai din partea tinerei de la HR, dar si din partea directorului general. 
3. WIPRO - outsourcing pe solutii de tehnica IT, companie indiana, am aplicat pe site la un job de buyer / limba germana. Aici nu am nimic de comentat, am fost deja de 4 ori la ei, am trecut testul scris de gramatica germana, testul de analiza, testul vorbit de germana, testul de HR (in grup), dar undeva s-a impotmolit procesul de recrutare. Cu partea romana a fost totul OK, ma rog, cu specificul abordarii si persiflarii tinerei generatii vazuta in astfel de posturi intr-o companie destul de mare, primul manager de proiect cu care am discutat dupa toate aceste teste (proiect in industria de autoturisme) era o unguroaica tanara, care nu stia germana, deci ne-am conversat in engleza. Nici un pic de empatie intre noi, ba un pic chiar dimpotriva, deci raspunsul de la ea a fost negativ. Al doilea manager de proiect, pe alt proiect, desigur (farmaceutice), pe alta pozitie, o alta tanara, romanca, flu-flu prin holuri, lasandu-si candidatul sa astepte pe motiv de a-si mai flutura bluza din matase pe-acolo pe la intrare, insotita de o si mai tanara asistenta (cam cum e Daniela Crudu de la “Razvan si Dani” dimineata pe nu stiu ce post TV) - a fost OK in linii mari, dar sceptica ca intr-adevar as vrea postul oferit de WIPRO. A strambat din nas cand am spus ca din toamna vreau sa devin si studenta. A trecut o saptamana si nu am nici un feed-back, deci e clar un raspuns negativ prin absenta.
4. RÖDL&PARTNER - am aplicat din initiativa, direct in Germania, pe site-ul lor. Desi, fusesem la interviu la ei toamna trecuta. Stiu ca am plecat foarte iritata de acolo, am avut o intalnire cu doi avocati nemti care nu au discutat de bani, dar mi-au zis clar ca programul de munca e “stii cand trebuie sa incepi, nu stii cand mai si termini ziua de lucru si avem nevoie de cineva dedicat, si avem nevoie si avem nevoie etc etc”. Erau foarte tineri, incisivi aproape, cu un comportament specific avocatilor, persiflant si orgolios fara limite. 
Pe 14 mai am primit din Germania un feed-back cum ca vor analiza CV-ul meu (le-am trimis link-urile pentru ambele variante, in germana si engleza, ceea ce a fost foarte bine) si ma vor anunta ei cum sta treaba. 
Pe 16 mai am fost contactata pe e-mail de la biroul din Bucuresti, pe 21 mai m-am dus la interviu, unde am petrecut doua ore de conversatie cu unul din partenerii Rödl, o doamna la 50 de ani, factor de decizie prin faptul ca divizia de audit financiar a fost de fapt cumparata de Rödl si ea a ramas ca actionar cu 10% si, desigur, cu o serie de alte atributii si atuuri. Foarte calda primirea, total atipica unei firme de acest gen. Un coleg de-al ei m-a testat la limba germana vorbita, s-a declarat incantat, am discutat si aspectele legate de traduceri, ei trebuind sa inteleaga ca una este sa vorbesti fluent o limba (netrecand comunicarea verbala prin nici-un filtru de traducere), alta este sa te apuci sa faci traduceri in termeni juridici si economici, deci voi avea nevoie de un timp de acomodare. Mi-au povestit pe scurt ca ei practic au renuntat sa caute un vorbitor de germana care sa se si incadreze in specificul echipei lor. Este o echipa foarte tanara, destul de numeroasa intr-un spatiu restrans (50 de oameni), deci foarte important sa comunicam si sa ne intelegem armonios. Au o mare problema cu un proiect de “time sheet”, pe care nu au reusit sa il implementeze, au amanat deadline-ul pana la 1 ianuarie 2010, ca urmare ar cam avea nevoie de “o mana de fier” pe acest proiect.  Ca isi dau seama ca pentru mine jobul la ei nu ar fi o provocare, ca pot face lucruri mai performante, dar deocamdata nu au ce sa-mi ofere, decat posibiliatea de a avea mana libera pe viitor in anumite aspecte de reglementare, imbunatatire a managementului intern. Practic, as incepe acum ca membru al echipei de secretariat, compusa momentan din doua tinere aeriene, atributiile mele fiind ceva mai serioase si cu un alt grad de responsabilitate. La partea financiara ambele parti am dat dovada de o mare deschidere si flexibilitate. Ei s-au declarat depasiti de marja numita de mine, eu am cantarit pentru cateva secunde plusurile si minusurile per ansamblu si am fost de acord sa imi reformulez suma, revenind practic la salariul pe care il aveam in urma cu un an de zile, dar care mi-ar asigura o existenta relaxata, calculata, fara luxuri, eventual chiar 2-3 plinuri de benzina/luna (!). Poate si o vacanta de schi in iarna. Ciudat fel de a pune problema, dar este un punct de reper pentru unii. Primind acordul lor de 90%, am fost prezentata colectivului, am vizitat toate birourile, am vazut cat de inghesuit se lucreaza, dar peste tot am intalnit zambet si un sincer “welcome”. Parca eram la scoala, cand este prezentat un nou profesor: “Stie germana???”. Cand li s-a comunicat de ce ma voi ocupa in principal, mi s-a urat mult succes printre chicoteli si, in mare, mi-am dat seama ca proiectul respectiv le cam sta pe creier la toti si ca nimeni nu o scoate la capat cu el. In mod normal, aceste reactii ar fi fost un motiv sa ma sperie, dar mie mi se pare o provocare. Daca vreau sa ma inscriu la facultate, daca vreau sa dau examenele pentru brevetul de traducator autorizat de Ministerul Justitiei, cu siguranta lucrand aici imi va fi de mare ajutor si trebuie sa invat sa incep lucruri “importante” si pentru mine si sa ies din marea lene care ma stapaneste de cam prea multi ani incoace. Mi-au promis ca a doua zi voi primi un telefon cu raspunsul final: daca da sau nu, daca OK cu salariul sau nu. Si pe 22 mai, la ora 14, am primit acel telefon cu OK-ul complet. Pe 1 iunie ma prezint la lucru, finally, pana atunci urmand sa faca schimbari in aranjarea birourilor si sa achizitioneze si pentru mine un birou. Computerul va veni un pic mai tarziu. Sunt curioasa cum va fi, sper sa fie pe termen cat mai lung, m-am saturat sa schimb, sa caut, sa reintru in alte colective, sa fiu testata si supravegheata si tratata suspicios si etc etc.
Interesanta povestea, mi se confirma a nu stiu cata oara, ca degeaba de dai cu capul de pereti, degeaba incerci sa treci prin ziduri. In toamna trecuta m-am bazat pe o propunere extrem de tentanta pentru mine, care mi-ar fi dat ocazia sa pun in practica tot ceea ce simt ca am acumulat in ultimii ani si m-am trezit ca stramb din nas la oferte si joburi si ca se fac 6 luni fara ca eu sa am un venit. Am pierdut timpul, necantarind bine situatia si modul de abordare al propunerii.
Acum eram decisa sa spun da la prima oferta serioasa si decenta. A fost vorba pur si simplu de good timing si de empatie. Ei nu cautau, nu aveau bugetata aceasta pozitie, nici loc fizic nu prea au, dar le-am picat din cer pentru ceea ce aveau nevoie si nu mai indrazneau sa caute pe piata de candidati. Cat de bine a cazut pentru mine, este inutil sa spun. Si locatia (vis-a-vis de Televiziunea Romana, pe unde am inceput, in urma cu 15 ani, colaborarea cu viitorul Touring), si domeniul, si pozitia in acest domeniu, sper eu ca si colectivul si atmosfera generala. Cu exceptia unei singure persoane, toti ceilalti au parut incantati si acest lucru nu mi s-a mai intamplat de multi ani. Peste tot unde intram, in anii trecuti, fiind pe post de mana dreapta a conducerii, eram privita cu ura, teama, invidie si atitudinea oamenilor era vadita. Cred ca de prin 2000 nu am mai avut parte de o primire luminoasa. Si asta conteaza. La Wella, acceptarea mea in colectiv a durat cam jumatate de an. La Dertour nu s-a intamplat in 8 luni de zile. La Porr nu era colectiv, deci povestea a fost diferita, acesta formandu-se ulterior.
P.S. nov 2010: Experienta la Roedl&Partner este a doua cea mai negativa din cei 20 de ani de munca. Am plecat de acolo, "mâncând pământul”. Nici vorbă de școlarizarea promisă. Nici loc pentru a-mi pune biroul să lucrez în condiții cât de cât decente nu am avut. Scaun mi-am adus de-acasă. Bârfe multe, zero atmosferă de lucru, un secretariat absolut rudimentar și primitiv deservit de două tinere care dădeau pe dinafară de tupeu și prostie (cel puțin una dintre ele, era jale mare!)
P.S. august 2011: M-am întâlnit întâmplător cu o colegă. Disperată să plece de acolo. Multe alte colege au plecat, evident.  
5. MERIDIAN DACIA - RENAULT - interviu la Dacia-Renault Sud, in Berceni, 21 mai, 15:30, se cauta asistent manager pentru relatia cu Germania, o chestie pentru care firma nu a fost pregatita, dar care se intampla. Nemtii cumpara in prostie autoturisme romanesti, care, achizitionate din Romania, sunt mai ieftine. Si nimeni nu stie germana, deci solutia a fost sa se caute o asistenta. Am ajuns si acolo cu 10 minute mai devreme, m-am dus direct de la Rödl. O conversatie foarte scurta, cam de 15 minute, un prim filtru, in limba romana, cineva care nu mi s-a parut ca ar avea vreo legatura cu resursele umane. Un domn tanar, amabil, manierat, intr-o incapere lipsita de aer, cu cel putin 10 CV-uri in fata, dispus sa se descarce un pic legat de nepunctualitatea candidatilor si alte probleme care nu se respecta. Aici am cerut mai multi bani, stiam ca nu prea vreau postul din industria autoturismelor, dar era o rezerva excelenta pentru cazul in care Rödl ar fi spus “pas” a doua zi. Spre marea mea surprindere, am fost sunata din nou, pe 22 mai (semn ca oamenii se grabesc), la vreo 10 minute dupa ce primisem confirmarea de la Rödl, sa merg miercuri la al doilea interviu, cu alta persoana. Am spus ca lipsesc din Bucuresti toata saptamana. Destul de descumpanit, a spus ca va reveni cu un telefon vinerea viitoare. Eu ma indoiesc ca vor astepta atat de mult, din moment ce au deja un short list si graba e mare. Si nici prea ieftina nu ma dadusem, cu siguranta. Desi la pretentiile jobului, am cerut prea putin, asta stiu sigur.
6. CAREER SOLUTIONS - vai de mine, alta firma de recrutare, ca e plina piata de ele. Cauta asistent manager pe germana pentru Rompetrol. M-a sunat pe 20 mai si a ramas ca imi trimite imediat e-mail cu coordonatele locatiei, sa vin a doua zi la un interviu la ora 14:30. Am stat si am asteptat e-mailul. La interval de aproximativ o ora, m-au sunat de la Meridian Dacia-Renault si desigur ca am stabilit cu ei interviul de a doua zi, la 15:30. Oricine ar fi prioritizat o intalnire directa cu angajatorul vs. una cu o firma de recrutare, prin care procesul de recrutare este incetinit corespunzator. E-mailul promis de la Career Solutions l-am regasit tarziu, dupa 9 p.m., printre extrem de multe spam-uri. I-am raspuns doamnei, i-am explicat situatia si am rugat-o sa ma contacteze pentru a restabili o intalnire pentru vineri, la orice ora dorea domnia-sa. Nu m-a contactat pe nici o cale. Potrivit deja legendarului neprofesionalism romanesc, acela de a nu considera oportun sa raspunzi si sa dai feed-back, nu m-a mai uimit atitudinea, pe care de altfel o urasc si cu care ma lupt inutil de ani de zile chiar si in cercul de prieteni, nu doar din punct de vedere profesional. Ca urmare, vineri, adica astazi, 22 mai 2009, am revenit eu cu un mesaj la Career Solutions, rugand-o pe doamna respectiva sa imi confirme primirea e-mail-ului meu. Mare minune, mi-a confirmat cu penibila scuza: “Am primit mesajul d-voastra, dar pentru o reprogramare la interviu, trebuie sa astept decizia angajatorului in ceea ce priveste disponibilitatea acestei pozitii. Imediat ce aflu mai multe detalii, va voi contacta cu sigutanta.” I-am raspuns, pentru ca, din experienta mea, o firma de recrutare te invita oricum la o intalnire, independent de oferta respectiva. Daca nu pentru pozitia aceea, atunci pentru urmatoarea ocazie, care poate fi maine sau peste o saptamana sau peste 3 luni. Acest lucru nu l-am inteles niciodata in Romania, de ce firmele de recrutare nu apeleaza la baza de date cu candidatii deja testati si vizualizati. De ce ??? Este cazul firmei Piswanger, Eurojobs, Manpower si probabil multe altele. Nu este oare un instrument eficient de recrutare, care salveaza bani si timp pentru aceste firme? Nu pricep sub nici o forma.
7. ROMPETROL
Rompetrol a dat un anunt sub anonimat, cautau asistent manager pe limba germana. E posibil sa fie tocmai pozitia oferita si prin Career Solutions. In ziua in care au vizualizat CV-ul meu de pe site mi-au si trimis un mesaj, pe site-ul respectiv, deci nu personal, spunandu-mi ca, dupa ce mi-au citit datele, s-au decis ca vor continua procesul de recrutare, eu necorespunzand cu ceea ce cautau. Adica eu sunt asistent manager pe germana, cu scoala speciala si cu experienta indelungata, dar din motive neclare nu ma pliez pe ceea ce for ei (presupun ca varsta sau faptul ca in 15 ani am trecut prin 8 firme diverse). Ceea ce m-a “enervat” nu a fost respingerea, ci fraza pe care eu o percep ca idioata, care a urmat: “va recomandam sa urmariti in continuare posturile vacante oferite de Rompetrol”. Si le-am raspuns cu multumiri deosebite pentru feed-back, dar si cu o mentiune: “Un candidat refuzat de o companie, dupa ce a aplicat exact pe postul pentru care are pregatire si experienta, cu siguranta nu mai are vreun motiv sa urmareasca posturile viitoare ale companiei. In cazul meu, probabil va trebui sa ma inscriu si sa absolv ASE-ul, dupa care sa indraznesc sa aplic pe un post de secretara. Atunci cu siguranta voi avea succes.” Ca doar pe 99% din ofertele pe job de secretara, receptionista, “asistent manager” se cer insistent studii superioare!! Desigur ca stiu de ce, e simplu: nivelul analfabetismului intelectual este degradant si penibil de ridicat in Romania. Se pleaca fals (dar logic) de la premisa ca macar un abolvent de studii superioare are fluenta in limba materna scrisa si vorbita, fara grotesti erori de expimare si gramatica. Fals, domnilor recruteri! Trist. Alarmant. Ireversibil aproape. 
Exista vreo concluzie de tras? Habar nu am cum percepe un cititor acest mesaj. Am sa spun cum percep eu ceea ce se intampla momentan pe piata muncii din Bucuresti, in comparatie cu nu mai departe de 6-8 luni in urma (si voi vorbi din punctul de vedere al candidatului):
Angajatorii respira, in sfarsit, usurati. Fooooooaaaaarteeeeee usurati. Sunt cei care, mai mult ca niciodata, au painea si cutitul in maini. Candidatii, asa cum sunt ei (lenesi, superficiali, indolenti, tupeisti, inculti, “analfabeti”, indisciplinati, neparolisti, nesimtiti etc - sa nu uitam ca toata luna februarie am jucat rolul angajatorului, filtrand si selectand cateva zeci de candidati) sunt pe deplin la mana angajatorilor. Inainte, daca ma cauta de la o firma (in general de la firmele mari de tip concerne straine) si imi propunea o intalnire iar eu nu puteam sa ii dau curs, angajatorul dadea dovada de atata flexibilitate in functie de disponibilitatea mea, incat mai intotdeauna gaseam o cale sa ajung la interviu. Acum, in linii mari, a cam disparut acest mic avantaj. Nu se mai discuta anumite aspecte in cadrul interviului, au devenit chiar inoportune intrebari legate de concediu, invoiri, alte elemente ale pachetului salarial, plata orelor suplimentare, week-end-urile, programul de lucru.
Degeaba sunt pline site-urile de recrutare cu tot felul de texte si sfaturi, toate, daca le cititi, sau marea lor majoritate, recomanda candidatilor cum sa devina cat mai umili, cum sa se vanda cat mai bine (ceea ce se si intampla, de unde si mari discordante intre ceea ce scrie pe hartie si ceea ce stie omul acela practic sa faca), cum sa disimuleze cat mai bine. Toate aceste lectii par a fi facute doar pentru a deservi neconditionat angajatorul, dar despre abordarile meschine si nerespectarea legislatiei de catre angajatori nu vorbeste nimeni nimic, nu ne invata nimeni cum sa procedam sa ne recuperam o carte de munca, sa ne asiguram ca ne-au fost platite taxele si impozitele pe salariu, cum sa reactionam in fata unor violente verbale si a persiflarii muncii pe care o depunem etc.
Firmele si site-urile acestea de resurse umane nu au facut mai nimic bun pentru a se educa si seta o piata corecta a muncii. Angajatorii nu au primit sau li se permite sa refuze a respecta fair-play-ul in formularea unor oferte de munca, formularile sunt de multe ori varza, task-urile nu au nici o legatura cu denumirea pozitiei in sine, salariile nici atat. 
Daca, la nivel general, s-ar mai putea spera ca aceasta criza sa scoata uleiul la suprafata, sa separe valoarea de non-valoare, sa ordoneze si sa disciplineze, pe alocuri chiar sa zguduie mentalitatea letargica si de-a dreptul auto- & a-tot-distrugatoare si molipsitoare a romanilor, in ceea ce priveste piata muncii, din punctul de vedere al unor candidati, lucrurile nu prea vor sta pe roze. Este un fel de razboi tacit inutil sa lupti cu tot ce enumeram mai sus: superficialitatea si indolenta crase, tupeul, prostia, parvenitismul, lenea, analfabetismul pe scara larga, mitocania, coatele ascutite, totala si absoluta lipsa de profesionalism..... Romania nu are nici o sansa. Am spus-o acum 20 de ani, acum 15 ani, o repet. Si voi avea bunul simt sa spun ca m-am inselat, daca in urmatorii 20 de ani se va schimba ceva in bine aici.

Sonntag, 3. Mai 2009

Cititi textul de mai jos si mai discutam la final……

MOTTO Iubire, vezi că azi ajung tîrziu acasă:
LA 1.00 AM TELECONFERINTĂ, LA 2.00 NASC, LA 3.00 AM MEETING
Odată, la serviciu, am dat de o colegă nervoasă la toaletă. Iesise din cabină, îsi netezea fusta si bombănea: "Stii bancu-ăla cu Itic?". N-am stiut dacă vorbeste cu mine, asa că am mormăit incert, în asa fel încît, la o adică, să reiasă că eu de fapt cîntam. A continuat si m-a scăpat astfel de propria-mi mutră buimacă: "Cică se ruga Itic toată ziua la Dumnezeu: dă, Doamne, să cîstig la loterie! Ajută-mă, Doamne, să cîstig la loterie, hai, Doamne, zău, de ce nu mă ajuti si pe mine să cîstig la loterie?! La un moment dat, Dumnezeu, agasat de atîta văicăreală, se repede la el: mă, Itic, pe cuvînt că te-am auzit si m-am străduit din răsputeri, dar te rog frumos, ajută-mă si tu putin: joacă la loterie!"
Am hăhăit cu ea un pic, dar asteptam legătura dintre banc si motivul reuniunii noastre private. A continuat: "Asa si eu, dragă: tocmai am făcut acum un test de sarcină care, normal, mi-a iesit negativ. Am plîns ca proasta, cu fundul pe colac, fiindcă mă screm de vreo patru ani să rămîn gravidă si degeaba! După aia însă, brusc, mi-a bubuit mintea că de la ciclul trecut n-am mai făcut sex, de fapt! Că eu cu bărbată-miu nu ne întîlnim decît 8 minute pe zi, dimineata. Si, desi el n-are nevoie decît de patru minute pentru un act sexual, eu tocmai atunci nu pot, fiindcă îmi fac părul cu drotul, pantofii cu cremă si botul cu ruj."
Verifică-ti agenda, am putea să ne vedem azi la 1.45 să luăm lunch-ul si să facem un copil?
Mă uitam la ea cu ceva ce fusese pînă de curînd admiratie, dar deja nu mai eram sigură: femeie de carieră, obsedată de promovare, leafă, autoritate si performantă. Vorbea jumate-n engleză, jumate-n română, cum se poartă acum, era toată numai taioare, promousăn, targhet, ăuernes, marchet, pablic-rileisăns, plening, risărci, fidbec. Damă spirt, cu părul prins ca madam Ecaterina Andronescu-Abramburica, era deci colega-cea-fără-de cusur, carierista care se temea doar de bomba atomică si de bărbatii care cred că femeile sînt inferioare. Avea un sot manager, care-si făcea al doilea doctorat si chelise prematur din cauza studiului năpraznic si ambitiei de a fi sef. Aveau bani, lucrau în multinationale, umblau numai cu narape sus, trosnea mîndria-n ei. Dar n-aveau copii… Asta lipsea din tabloul perfect. Cînd au împlinit 30 de ani, au făcut consiliu de familie, cu părinti si cu socri, cu tot, si au decis să aibă un băiat si o fată, neapărat în ordinea asta. Cînd au împlinit 34, s-ar fi bucurat să aibă si-un pechinez, numai că progamul lor de lucru era deja un pact cu diavolul. Ea se scula la 7 si pleca la 7.42 cu Renault-ul, el se scula la 7.34 si pleca la 8.02, cu Volkswagen-ul. Seara, ea venea la 9.10, comanda pizza, îi lăsa si lui o felie rece, se culca, la 10.45 venea si el, mînca uscătura. Apoi se strecura în pat lîngă ea, dar n-o trezea niciodată pentru sex, fiindcă el trisa, seara nu făcea dus, nu mai avea timp. Făcea doar dimineata.
Ea văzuse-n filme cum femeile de carieră îsi făceau test de sarcină la WC-ul firmei, deoarece acasă nu mai aveau timp. Ceea ce uita ea de fiecare dată era că numai din ovulul ei nu se putea isca nici un făt, mai trebuia si ceva de le el, parcă. Dar el avea de învătat ca s-ajungă docent, ea avea de ajuns cea mai sefă si de cîstigat bani. Copiii nu apăreau, iar cuscrii făceau deja consilii numai între ei, hotărau ceva, însă rezolutia rămînea nerostită, telefonul tinerilor suna degeaba, iar la celulare nu răspundeau, erau în miting.
Pe ea, ovulatia o prindea numai în brainstormingul pentru campaniade relansare a brandului. Iar el tot nu stia ce e aceea ovulatie, desi pe vremuri, cînd erau studenti si obisnuiau să mai si trăiască, ea îi desenase două ovare si niste puncte pe care le înghesuiau alte puncte, cu coadă.
Femeile s-au opintit cîteva secole să ajungă egale cu bărbatii, iar acum nu mai stiu cum să scape de acest groaznic privilegiu. Muncim ca niste tîmpite, îi multumim patronului că ne dă sansa extraordinară de a lucra si-n weekend, ca să ne afirmăm si să ne tinem de deadline. Sefii pleacă de vineri la prînz si-i mai vezi luni după-masă, cînd se desteaptă din mahmutreli de cinci stele.
Timp în care ai deosebita onoare de a le tine locul, că de-aia ai dat atît din coate si-ai făcut ulcer de cînd mănînci numai kebab în chiflă, la serviciu, ca să ajungi femeie de nădejde. Firma te-a răsplătit cu două dioptrii suplimentare, dar miopia asta e semnul triumfului tău personal.
Noaptea visezi color Acrobat Reader, Outlook si Power Point, cosmarul ti-e împicătit de guguloaie de foldere galbene pe care scrie "urgent", "campanie", "scheme", "rapoarte". În somn, butonul Delete nu merge, nu scapi de pătrătici si te trezesti tipînd. Nu pentru că te înnebunesc folderele, ci pentru că e deja 7.30 si la 8 trebuie să fii la firmă si-ai dormit strîmb si-ti stă bretonul ca o bidinea.
Scuză-mă, te las putin pe fir, că mă cere unul de nevastă...
Munca e bună numai cînd ti-aduce un franc cinstit în buzunar si, mai ales, îti dă si răgazul să-l cheltuiesti. Sistemul suedez prevede că trebuie să ametesti muncind cinci zile pe săptămînă si să ametesti în bar două zile pe săptămînă. Ăsta e raportul minim rezonabil.
Carierismul e plăsmuirea bolnavă a unor filme imbecile de la Hollywood, care insinuează că o femeie poate face orice, dacă vrea ea: ajunge imediat director executiv, naste trei pui vii pe care îi hrăneste cu lapte praf, sotul o iubeste lesinant, desi o vede cam sase ore pe săptămînă (sau poate tocmai de-aia), iar el, desi e neurochirurg, sef la Memorial Hospital, nu e stresat deloc, face mîncare la copii, spală vase si-o asteaptă pe ea cu masina la firmă, seara. Pardon, noaptea. Nu se stie cînd operează el pe creier si mai face si lectii cu aia micii, dar ea, nevasta, are de predat patru rapoarte zilnic, de zbierat la trei brokeri si de convins opt clienti să investească. Femeile care au văzut-o pe Diane Keaton în "Baby Boom" se lasă drogate de gîndul inept al unui perpetuum mobile. Au senzatia că se poate orice. Că sotul, copilul, ciobănescul german si siameza asteaptă oricît, ei latră la unison de mîndrie că au o directoare în familie.
Cînd ambii soti muncesc deopotrivă, ajungi să le întelegi masochismul, pînă la urmă. Pericolul dospeste abia cînd femeia de carieră are acasă un inginer care scapă la 4.00 de la uzină, apoi vrea mîncare cu sos, maiouri cît de cît curate si putin sex. Muncind ca o disperată ca să nu cumva să fie promovată alta în locul ei, la o adică, femeia se înscrie deja la divortul part-time si facilitează hîrjoana extraconjugală a bărbatului constrîns de hormoni.
Cînd constati că fetita ta îi spune "mamă" soacră-tii (care nici nu te-a vrut de noră, fiindcă nu păreai gospodină si uite că stia ea ce stia) si bîzîie că pe bonă o iubeste cel mai mult de pe lume, e cam tîrziu să-ti dai demisia. Copilul nu întelege că tu crăpi muncind ca să aibă el garsonieră-n Bucuresti cînd termină liceul (dacă l-o termina, că tu n-ai timp să-i verifici lectiile). Copilul vrea să stai lîngă el, caldă, pufoasă, atentă, să simtă dragostea ca pe o pernă de plus. Dar tu, care-ai răspuns la celular si-n clipa cînd te cerea ăla de nevastă, si i-ai spus lui "da", acoperind o secundă telefonul cu palma, apoi te-ai scuzat din gene si ai continuat să vorbesti cu seful de sectie la telefon, nu prea întelegi cum vine chestia asta cu renuntatul la carieră de dragul familiei. Mircea, fă-te că trăiesti!
Apropo, cînd ti-ai închis ultima dată telefonul, ca să vezi un film fără să te deranjeze nimeni? Nu e cazul, că pe vremea cînd ai văzut tu ultimul film încă nu se inventaseră telefoanele cu On si Off, erau numai fixe cu roată si fir cîrliontat. Vasăzică: ultimul film văzut a fost un documentar despre bursa din Tokyo, ultima carte citită a fost "Notiuni de introducere în cibernetică", ultima iesire în natură a fost pe ierbuta de la Romexpo, cînd ti-a venit delegatia din Danemarca, ultima dată cînd ai găsit alimentara deschisă în drum spre casă încă se găsea nechezol, la taclale cu prietenele stai numai prin mesaje pe robot si odată i-ai făcut uneia o confesiune prin fax, încă îi cumperi copilului haine cu două măsuri mai mici, fiindcă atît purta cînd te-ai angajat, ultima dată cînd ai fi vrut să faci sex aveai ciclu, iar ultima dată cînd ai făcut sex te-ai inhibat, fiindcă uitasesi să-i spui ceva contabilei.
Nu i-ai mai spus bărbatului din viata ta "te iubesc" de-o vesnicie, nici n-ai avea cum, ar suna ca dracu, ar trebui să i-o suieri în timp ce-ti tai pielita de la unghii, imediat după ce-l ameninti să nu cumva să uite să-ti cumpere tampoane cu aripioare si adeziv, că-ti vine sigur deseară sau mîine.
Am chiulit si-am să chiulesc cu voluptate de la muncă, întotdeauna. Chiuleste si tu, salvează-ti viata, femeie! Atît cît se poate. Ia bunul simt, în doze homeopatice. Să stii numai tu.
Cele mai frumoase petice de viată le-am căpătat fugind de răspundere. Cea mai bună bere pe care am băut-o în viata mea n-a fost la Praga, ca lumea bună, ci în Herăstrău, cînd o tăiasem de la sedinta de redactie, lăsînd vorbă că mi s-a spart teava de calorifer si m-au chemat vecinii să strîng apa. Mi-a rămas în cap (si mie, ca atîtor altora) gafa de la TVR, de la Revolutie, cînd habar n-aveau că intraseră deja în direct, si cineva i-a zis lui Dinescu: "Mircea, fă-te că lucrezi!". Si Mircea a ascultat. Si-a ajuns departe.

Pînă cînd vom pricepe omeneste tîlcul acestui îndemn vital, vom continua să ne prefacem că trăim.

Intai si-ntai sa clarificam ceva, sa nu mai aud pe nimeni ca sare-n sus 7 km si zice ca sunt subiectiva si limitata in perceptii si abordare:
eu personal nu fac parte din categoria tipelor de mai sus. Nu stiu daca nu fac parte din cauza contextului, sau mai degraba din cauza ca la mine valorile vietii au avut intotdeauna alte standarde si mi-am respectat intotdeauna, cu riscurile aferente, timpul liber si tot ce implica acesta (adica am insistat sa mi se acorde concediul atunci cand nu era potrivit, adica exista inca dimineti cand ma simt prea obosita sau prea lenesa si nu ma duc la birou, ci anunt fie ca mi s-a spart o teava, fie ca mi-e rau, fie ca a deraiat metroul si alte nebunii d-astea, ultima oara am facut-o chiar acum 2 saptamani J)
Priviti mesajul de mai sus ca pe o metafora, care, din pacate, este alarmant de reala. Nu luati fiecare fraza sa o analizati, ca veti descoperi ca exista si lipsuri, o sa observati ca de week-enduri tipa respectiva nu mentioneaza nimic si, desigur, oricat de obsedati de munca ar fi unii, ne este greu sa credem ca isi petrec ani intregi muncind fiecare week-end in parte. Textul de mai sus poate fi analizat din cel putin doua unghiuri de vedere: disperarea in care ne lasam prinsi in a ne afirma profesional, dar si ….. ce inseamna viata, ce inseamna partenerul de langa noi pentru noi? Ca poate locul de munca este de fapt refugiul cautat cu disperare, in absenta a ceva vital acasa. Ca multi dintre noi ne kemam ca”dam bine” avand o familie “exemplara” acasa, cand de fapt, in interior, se intampla exact ce descrie “victima” de mai sus….. Asta va doriti? Daca da, inseamna ca sunteti linistiti, impacati, impliniti si fericiti din interior. Daca nu, inseamna ca sunteti morti pe interior.

In ultimul timp, sa zicem ca de mai putin de un an, mesaje de tipul acestuia, pe care eu le clasific ca fiind “strigate de ajutor”, circula tot mai variat si tot mai des pe internet, minunea secolului. Nu vi se pare alarmant? Adica deja nu mai este vorba de o tipa frustrata, un tip neimplinit, o adolescenta pe care nu o intelege nimeni, un pusti teribilist caruia nu-I iese pasentza, o tipa aflata la ciclu care a avut o zi proasta la birou sau care s-a certat cu iubitul!!. Este vorba de oameni maturi, a caror varsta se invarte pe la 35 – 40-43 de ani, care, privind in urma (cei care o fac in mod concret, evident! Nu cei care doar privesc si nici macar nu latra!), privind in jur, la parintii care le mor in brate eventual, isi dau seama de fapt ca ….. viata este una singura, si ca in genere, o ai asa cum ti-o faci. Si ca, in afara unor reguli de supravietuire, convietuire, morala, nu exista absolut nici o reteta cum sa iti traiesti propria viata. Absolut nici una, nici macar un sfat. Ingurcitez chiar si ideea avansata ca “stilul meu de viata nu are nimic de-a face cu alegerea pe care as face-o pentru viata mea”, dar, sincer….. pe termen lung, asa ceva nu poate functiona. Sau cel putin eu asa vad lucrurile. Nu ma vad traind incatusata intr-o situatie care ma sugruma zilnic. Si am avut si eu situatii de genul asta. Maximum de toleranta a fost un an de zile. Dupa un an chinuitor intr-o anumita situatie am luat mereu cate o decizie radicala, exact ca o operatie chirurgicala. Pentru ca intervine oboseala. Pentru ca intervine experienta timpului trait. Pentru ca, pentru cazurile fericite zic eu, intervine constientizarea a ceea ce se numeste “a trai viata”. Ce mai am eu de invatat, printre multe altele, este sa nu astept si de la ceilalti sa poata gandi si actiona la fel. Cei care doar gandesc, dar nu fac nimic, nu pot fi ajutati.

In afara de acest aspect, acela al intensificarii numerice a acestor mesaje, ce mi se pare mie cel putin la fel de alarmant, este faptul ca foarte multi striga “help”, dar extrem de putini fac ceva sa se ajute. Pentru ca in situatii de genul acesta, individul este singurul care se poate ajuta. Vorbesc si eu ca sa ma aud, voi citi apoi cu voce tare si poate voi lua o decizie. De ce spun asta? Pentru ca momentan ma aflu in situatia de a face cu totul altceva decat imi spune interiorul meu vis-à-vis de valorile vietii mele interioare (care este primordiala celei exterioare), dar ….. m-am lasat atrasa intr-un cerc vicios si acum trebuie sa platesc. Nu fac altceva decat sa compar octombrie 2006 cu octombrie 2005 si cantaresc situatiile si tot aman luarea unei decizii: ma eliberez – cu riscurile de rigoare – sau mai trag inca cateva luni la jug? Cu conditia sa nu mai acumulez si alte inele in acel cerc vicios. Pe de alta parte insa, ratiunea si pragmatismul (specifice zodiei, de altfel), ma atentioneaza: “te asteapta o aventura, nu stii daca te mai intorci la viata pe care o duci acum. Mai ai rabdare 3 luni, si vezi ce se intampla. Dupa care deciziile vor veni de la sine.” Evident ca asa este si probabil asta voi si face.

Asa cum cu cateva saptamani inainte ma intrebam “incotro cu tenta asta de dezumanizare a omului?”, asa ma intreb si acum (pe mine si pe voi, cei care gasiti timpul necesar sa cititi si sa nu luati textul ca pe un simplu text), incotro cu sacrificiile facute la locul de munca in dezavantajul propriei vieti?
Mai exista un text legat de faptul ca marea majoritate nici macar nu vrem sa avem timp liber. Ca urmare, jobul devine proritar: fie ca acasa avem o familie care nu ne multumeste, fie ca nu avem pe nimeni sa ne astepte, fie ca avem un partener pe care il acceptam in virtutea obisnuintei de peste ani, dar pentru care nu prea mai simtim mare lucru cu adevarat si pe care l-am schimba, daca am avea curajul (suna aiurea, dar asa este!!), fie ca (si asta este deopotriva grav) chiar nu stim ce sa facem cu eventualul timp liber, pentru ca nu avem alte interese si hobby-uri! Ne amintim ca parca ne place sa citim, ca parca ne place sa pictam, ca parca ne place sa mesterim, ca parca ne place sa iesim in parc cu rolele….. dar kestiile astea sunt de domeniul trecutului, nu le-am mai facut de atata amar de vreme (cica din cauza jobului), ca acum ni se par niste ciudatenii, suntem niste instrainati fata de propriile noastre hobby-uri care alta data, in adolescenta si in prima tinerete, ne ocupau de fapt universul.
(Doamne, si in timp ce scriu toate astea, ma uit la “Vertical limit”!!!!!! cautati filmul, este un film absolut ucigator, tocmai legat de valorile umane, de viata, de principii, de umanizare si dezumanizare, realitate, pragmatism, frica, egoism, altruism……. Se poate discuta la infinit! Da, este o tematica in conditii extreme, undeva spre varful Everest, dar tocmai conditiile extreme ne arata de fapt valorile de care facem atata caz (!!!!!) De ce trebuie, foarte adesea, sa anuntam ca ne este rau sau suntem pe moarte, pentru a starni interesul celor din jurul nostru? De ce, in general, trebuie sa ajungem la actul sinuciderii pentru a face sa se priceapa ca signalul de “help” dinainte era chiar pe bune? De ce? De ce actionam precum politia: pana nu trec 48 de ore, nu putem porni cautarea, asta e regulamentul! Etc etc etc etc etc etc)

Din mesajul tipei rezulta clar o mare frustrare. Vis-à-vis de job si vis-à-vis de faptul ca ea, pana a ajunge la concluzia asta, nu s-a ajutat in nici un fel, astfel incat sa nu ajunga aici. Poate ca gandesc limitat, dar mi-e greu sa imi imaginez ca as da vina pe job, pentru faptul ca eu nu ajung sa am o viata amoroasa. Sa fim seriosi! Asa cum imi este greu de inteles cum doi oameni care traiesc impreuna pot merge seara la culcare, seara de seara, ignorand dorinta de a face dragoste. Pai, doamne iarta si pazeste, la ce mai stau impreuna? Ca nu simti in seara asta, ca nu simti nici in seara urmatoare, dar o saptamana, o luna???? Asta se cheama “familia model”, cei care “dau bine spre exterior”, dar in interior e totul mort? A nu se intelege ca limitez totul la actul sexual, ca doar nu despre asta vorbim. Dar intr-un cuplu armonios, actual sexual implica multe-multe alte aspecte. Actul sexual este implinirea care duce spre armonia de peste zi, asa cum armonia de peste zi intre cei doi duce la actul sexual.
Ideea de baza din text de fapt apare ca urmare a unui esec la locul de munca. Fie nu I-au acordat concediu cand sau cat a dorit, fie nu a obtinut avansarea dorita/promisa, fie trebuie iar sa stea pana la 8-9 seara sa termine nu stiu ce….. si-asa si-aduce aminte ca de fapt isi dedica viata unui job care, in definitiv, nu ii aduce implinire. Pentru ca tendinta de a te dedica jobului in iluzia ca vei fi recompensat la un moment dat este mare, o cunoastem cu totii. Tendinta de a te dedica unei persoane in iluzia ca ea va vedea aceast lucru, in iluzia ca si ea va simti la fel si va veti intalni la unison, iar este mare. Ca sa ajungi la un moment dat sa vezi ca totul a fost doar in imaginatia ta, ca nu esti pe nicaieri de neinlocuit si ca…. de fapt ai pierdut timp si energie aiurea. Nici avansarea dorita nu o ai, nici prestigiul visat, nici salariul ravnit, si, evident, nici acasa lucrurile nu merg bine…. Pai cum sa mearga?! Ca sa ai ceva satisfactie la locul de munca, e nevoie de timp. La fel este si in viata privata: ca sa ai o familie adevarata, o conexiune reala cu partenerul, este nevoie de tmp petrecut impreuna. Nu pe yahoo messenger, nu la telefon. Impreuna. Nu doar la cina si la micul dejun, ci si in week-end, si la dus eventual, si intr-o pauza de masa furata din cand in cand.

Saraca, ea are dreptate in felul ei.