Follow by Email

Freitag, 26. Februar 2010

Din seria cărților pe care le recomand ....



Din bestseller-ul lui Elizabeth Gilbert, 
mănâncă, roagă-te, iubește


”Și cum tot sunt întinsă pe jos, în rugăciune, rămân așa și mă întorc cu trei ani în urmă, când a început totul, când stăteam exact la fel: în genunchi, pe podea, rugându-mă.
Dar multe erau altfel acum trei ani. Nu eram la Roma, ci în baia de la etaj a imensei case pe care soțul meu și cu mine o cumpăraserăm de puțin timp în suburbiile New York-ului. Era un noiembrie friguros. Ora trei dimineata. Soțul meu dormea în patul nostru. Eu deja mă ascundeam în baie de vreo patruzeci și șapte de nopți și, la fel ca în celelalte astfel de nopți, plângeam. Plângeam cu atâta foc, încât în fața mea se întindea un lac de lacrimi, un adevărat lac al rușinii și fricii și confuziei și durerii în care trăiam.
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Încercam din răsputeri să nu recunosc asta, dar adevărul nu-mi dădea pace.
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
 Nu vreau să locuiesc în căsoiul ăsta.
Nu vreau să am un copil.
Numai că ar fi trebuit să-mi doresc un copil. Aveam treizeci și unu de ani. Ca și soțul meu – cu care eram împreună de opt ani și căsătorită de șase -, sperasem că, odată depășită cumpăna celor treizeci de ani, voi dori să mă așez la casa mea și să am copii. Amândoi am crezut că după aceea, sătulă de călătorii, voi fi fericită să am o casă mare, plină de copii și de pleduri lucrate de mână, cu o grădină în curtea din spate și cu o tocană bolborosind cât se poate de liniștitor pe plita din bucătărie. (Faptul că acesta era portretul fidel al mamei care m-a crescut.). Dar, spre disperarea mea, nu-mi doream nimic din toate astea. Dimpotrivă, pe măsură ce sorocul celor TREIZECI de ani plutea deasupra mea ca o condamnare la moarte, mi-am dat seama că nu doream să rămân însărcinată. Am tot așteptat să încep să vreau un copil, dar asta nu s-a întâmplat. Și, credeți-mă, știu ce înseamnă să-ți dorești ceva cu adevărat. Știu foarte bine ce poate face dorința dintr-un om. Dar ea nu apărea. În plus, nu-mi puteam scoate din cap ce-mi spusese odată sora mea, în timp ce-și alăpta primul născut: ”A avea un copil e ca și cum ți-ai face un tatuaj pe față. Înaine să te bagi în așa ceva, trebuie să fii absolut sigură că asta vrei.”
Cum să mai dau înapoi? Toate lucrurile erau la locul lor. Era chiarr anul în care ar fi trebuit să se întâmple. De fapt, încercam de câteva luni să avem un copil. Dar nu se întâmplase nimic – în afara faptului c sufeream de un adevărat sindrom de sarcină falsă, aveam grețuri de dimineață și, pe fond nervos, vomitam tot ce mâncam la micul dejun. Dar în fiecare lună când îmi venea ciclul mă trezeam șoptind singură în baie: Mulțumes, mulțumesc, mulțumesc că mi-ai mai dat o lună de viață….
Încercam să mă conving că așa era normal. Îmi spuneam că toate femeile se simt la fel când încearcă să rămână însărcinate. (”Ambivalentă”, ăsta era cuvântul pe care-l foloseam, evitând o descriere mult mai corectă, și anume ”îngrozită”.). Încercam să mă conving că ceea ce simțeam eu era ceva obișnuit, în pofida tuturor dovezilor că nu era așa – de pildă, întâlnirea cu o cunoștință care tocmai rămăsese însărcinată pentru prima oară, după doi ani de încercări, cheltuind o avere pe tratamente de fertilitate. Era în extaz. Mi-a spus că toată viața își dorise să fie mamă. Mi-a mărturisit că de ani întregi cumpăra pe ascuns haine pentru bebeluși și le ascundea de soțul ei sub pat. I-am văzut bucuria întipărită pe față și am recunoscut-o: era exact aceeași bucurie pe care o radia și fața mea cu o primăvară înainte, când aflasem că revista pentru care lucram urma să mă trimită în delegație în Noua Zeelandă pentru un articol despre încercările de a găsi calamari uriași. Mi-am spus: ”Până când nu voi fi la fel de extaziată de ideea de a avea un copil pe cât am fost de plecarea în Noua Zeelandă, pe urmele calamarilor uriași, nu pot avea un copil.”
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Ziua alungam asemenea gânduri, dar noaptea mă înnebuneau. Ce dezastru! Cum am putut fi atât de nenorocită, încât să clădesc o familie doar pentru a o distruge? Cumpăraserăm casa abia cu un an în urmă. Nu eu am vrut-o? Nu mie îmi plăcuse așa de mult? Atunci de ce bântuiam noapte de noapte, jelindu-mă ca o Medee? Nu eram mândră de tot ce aveam împreună – o casă excelentă în Hudson Valley, un apartament în Manhattan, linii telefonice, prieteni și picnicuri și petreceri, week-end-uri în care hornăream prin supermarketuri din care cumpăram pe credit o droaie de lucruri? N-am fost doar un spectator, am luat parte la crearea acestei vieți, de ce simțeam că nu-mi aparținea? De ce mă simțeam atât de copleșită de datorie, prea obosită să fiu și sprijinul financiar al familiei, și motorul ei social, și cea care plimbă câinele, și menajera, și viitoarea mamă, și – pe apucate – scriitoarea?
Nu mai vreau să fiu căsătorită.
Soțul meu dormea în camera de alături, în patul nostru. Îl iubeam și-l uram în aceeași măsură. Nu puteam să-l trezesc pentru a-I vorbi despre suferința mea – la ce bun? Trecuseră deja luni întregi de când începusem să me destram sub ochii lui, comportându-ma ca o nebună (amândoi eram de acord cu acest cuvânt), și nu făceam decât să-l obosesc. Știam amândoi că era ceva în neregulă cu mine, și el deja începuse să-și piardă răbdarea. Ne certam, plângeam și eram obosiți cum doar cei a căror căsnicie se duce pe apa sâmbetei pot fi. Aveam priviri de fiare încolțite.
Numeroasele motive pentru care nu mai vroiam să fiu soția acestui bărbat sunt prea personale și prea triste pentru a putea fi înșirate aici. Destule țineau de problemele pe care le aveam eu, dar mare parte dintre neînțelegerile noastre I se datorau și lui. Așa cum e și normal. Într-o căsnicie există întotdeauna două persoane, fiecare cu votul ei, cu părerile ei, cu decizii care se bat cap în cap cu ale celuilalt, cu dorințe și limite proprii. Dar nu cred că e cazul să vorbesc despre problemele lui în cartea mea. Și nu cer nimănui să creadă că aș fi în stare sp ofer o versiune obiectivă a poveștii noastre, așa că saga eșecului căsniciei noastre va rămâne nepovestită aici. Nu voi discuta nici motivele pentru care mi-am dorit să fiu în continuare soția lui, nici felul în care știa să fie absolut minunat, nici de ce îl iubeam sau de ce mă căsătorisem cu el, sau motivele pentru care îmi era imposibil să-mi imaginez viața fără el. Nu voi deschide nici unul dintre aceste subiecte. E suficient să spun că în noaptea aia el încă era pentru mine și farul de la țărm, și albatrosul din larg. Singurul lucru mai greu de conceput decât să plec era să rămân. Nu vroiam să distrug pe nimeni și nimic. Tot ce îmi doream era să mă strecor în liniște pe ușa din spate, fără să provoc mare agitație, fără urmări, și s-o țin tot într-o fugă până-n Groenlanda.
Știu, partea asta din povestea mea nu e deloc veselă. Dar o spun aici pentru că în baie era pe cale să se întâmple ceva care avea să schimbe în mod radical cursul vieții mele, cam ca în unul dintre acele evenimente cosmice nebunești în care o planetă zboară în spațiu fără nici un motiv, miezul topit i se deplasează, polii își schimbă poziția, forma îi e complet schimbată și întreaga ei masă își pierde sfericitatea, alungindu-se. Ceva în genul ăsta.
M-am rugat. Asta a fost.
Știți și voi cum e asta – a te ruga.”

Freitag, 12. Februar 2010

Pinguini urbani

Iarna asta ne-a transformat în pinguini urbani :-)
Frumoasa iarnă, ce frumos și vijelios ningea acum o săptămână în București!
De vreo 35 de ani nu am mai văzut o iarnă ca asta în Bucuresti, cu Niagare de zăpadă si Amazoane de ploaie. A nins neintrerupt peste treizeci si ceva de ore, era deja “al treilea val” pe sezonul actual, in sfarsit, autoritatile “erau pe fază”, astfel incat dezăpezirea a functionat in oarecare masură pe zonele principale. Partea mai proastă este că străzile auxiliare sunt innecate in dealuri de zăpezi, trotuarele sunt impracticabile, pietonii se tarăsc anevoios pe carosabil prin santurile lăsate de cate o masină care tocmai a trecut, iar dacă vine o altă masină, esti nevoit să intri in zăpada vreo 20 de cm, căci soferul isi cere dreptul de liberă circulatie. E dreptul lui, pentru asta “te calcă si-n picioare”, că doar asa se cer drepturile, atunci cand nimeni nu ti le dă! Doar pentru asta am iesit acum 20 ani pe străzi, sa ne câștigăm dreptul suprem de a ne cere drepturile oricând poftim noi!  Nu contează că tu ești în vârstă, cu niște ghete ponosite, și că mai tragi după tine și un cărucior în care îți plimbi alimentele spre casa. Imi imaginez cu multa bunavointa ca ai iesit, pe asa o vreme, pentru ca nu ai pe nimeni sa stea cu tine, sa iti aduca ce ai nevoie si sa iti aline singuratatea si plictiseala statutului de pensionar în România secolului XXI, care a muncit cu avânt și entuziasm cea mai mare parte a secolului XX, sigur fiind ca va fi coplesit de onoruri si respect. Acum aproape ca nici o pensie nu mai ai ....  Pur si simplu te afli pe carosabil si asta e, trebuie sa-ti afunzi picioarele in zapada patrunzătoare, trebuie sa iti tragi caruciorul dupa tine, te misti mai greu, respiri mai anevoios, nimeni nu te ajuta. Nimeni nu te poate ajuta de fapt.  Asta  este drama societatii "umane" românești de astazi! Trotuarul nu doar ca este pe trei sferturi ocupat de sirul neintrerupt al masinilor parcate si blocate acum in zapezi, dar latimea aia de 40 sau 50 de cm care ti-ar mai fi ramas si tie, ca pieton, este plina de zapada, care ascunde tot felul de ghemotoace de gheata dura ramase de la ninsoarea si gerul anterioare, iar pe deasupra troneaza aliniati niste tzurtzuri imensi si grei si foarte ascutzitzi. Deci pe acolo oricum mai bine nu te aventurezi. Mergi usor, cu grijă, pe urma rotilor din mijlocul drumului, sperand sa treaca cat mai putine masini. Doar fracul lung si negru iti lipseste ca sa te misti precum un pinguin obosit.
Parcarile publice perpendiculare pe marile bulevarde ascund siruri neintrerupte de masini blocate, inca nescoase de sub zapezile vechi si noi. Mi-am dezapezit masina intr-o seara tarziu, am dat aproape trei ore la lopata, incercand sa nu lovesc masina parcata la 10 cm de a mea si nici masinile care treceau in viteza pe bulevard. De fapt, maximum 10 incarcaturi de lopata le-am debarasat pe carosabil, restul a fost zapada plimbata de la masina pana pe spatiul (verde – vara) din fata masinii, asta insemna cam 10 pasi dus, 10 pasi intors. Cum sa nu dureze 3 ore, valuri de transpiratie si febra spre dimineata?! O prietena mi-a spus ca ma chinuiesc degeaba, in fond toti cu masinile blocate aproape de carosabil arunca zapada inapoi pe carosabil. Daca ai noroc si nu mai ninge sau nu este trafic (asta presupune munca de noapte, dupa ora 22), e OK, dar daca ninge, totul devine un banc de prost gust si lipsa de educatie civica. Muncești 3 ore să dai zăpada din jurul mașinii tale la o parte, apoi dimineață situatia este ca si inainte de dezapezire, pentru ca a nins si tocmai a trecut un utilaj de dezapezire care aduna zapada de pe carosabil si o depoziteaza, evident, in dreapta bulevardului, blocand inevitabil toate locurile de parcare, respectiv toate masinile ghinioniste aflate in parcare. Asa ca muncesti degeaba, ca in balada Mesterului Manole. Ca să nu mai pomenesc de ghidușenia vecinului, care își va dezăpezi și el mașina, pe ascuns, când nu ești tu acasă, aruncând zăpada de la el în spatele mașinii tale ...... nice, nu? Și nația aceasta se consideră civilizată? Se consideră integrată în Europa și UE? Vai de măduva ei putrezită ...... Dar să revenim la curățarea carosabilului de către mașinile primăriei. Chestia asta mi se pare cea mai hilară si, in conditiile in care zapada de pe carosabil nu este pur si simplu luata, ci doar mutată din centru spre margini, fără soluție pentru posesorii de autoturisme. Deci e lesne de imaginat că nu mi-am mai dezapezit masina si pentru a treia oara.
Frumoasa iarna! Cand iesi dimineata din colivia de beton si e destul de dimineata devreme, putini oameni, masini ioc, caci drumul e blocat de zapezi si gheata, albul din copaci parca iti canta si te transporta utopic in alta dimensiune ….. frumoasa iarna! Toata mizeria, toate gunoaiele stau acum pitite sub un alb imaculat si viata e parca mai placuta chiar si in urbea Capitalei …..
S-a oprit ninsoarea si vantul. Si dealurile de zapezi astfel formate, fie de lopeti, fie de utilaje, au incremenit sub temperaturile si vanturile taioase si ma gandesc ca pana prin aprilie nimic nu le va topi de-acolo, atat de ferme par pe pozitiile proaspat cucerite. Si zilele trec, frigul nu se inmoaie, apoi deodata, peste noapte, incepe ploaia. Cu vant, stropi modesti, un amestec de lapovita, apoi stropii devin mai desi, mai densi si mai razboinici. Si ploua fara incetare, cu diverse intensitati, timp de vreo treizeci de ore. De parca s-a vorbit ninsoarea cu ploaia, de parca ar in schimburi si pe norma, care livreaza mai mult pe ora! Temperatura a urcat simtitor, dealurile albe incep sa stirbeasca din mandria teapana afisata cu o zi in urma, incep sa ia tot felul de forme strambacioase si, de ciuda, isi lasa fluidul in voie, astfel incat, cine nu a fost inca la Venetia, are aici o experienta asemanatoare. Cu diferenta ca in Venetia, ambulanta are “strada acvatica” proprie, rezervata in mod oficial, deci acolo iti poti permite sa fii bolnav si sa te bazezi ca vine nenea doctoru!
Frumoasa iarna, pe cuvant! Ploua in continuu, toate gropile si santurile sunt acum pline ochi de apa tulbure, marile bulevarde sunt innecate la propriu, tramvaiele sunt blocate timp de cateva ore, masinile mai prapadite isi tusesc plamanii si bolborosesc prin marea de apa dulce a noii Venetii romanesti. Pietonii nici nu mai conteaza ca entitati. Ei trebuie sa ajunga pe la servici – cei care au! – si, daca nu au fost prevazatori sa isi ia cauciuce in picioare si incaltaminte de birou in traista, vor trebui sa stea urmatoarele 8 sau 10 ore cu picioare la murat in propriile sosete acvatice. Eu ma numar printre cei “dashtepzi”, adica am la job o pereche de cizme imblanite, din piele intoarsa, care imi tin de cald in fiecare zi, caci la noi in spatiu e cam frig iarna asta. Frumoasa iarna, pe bune! Daca albul zapezii de relaxeaza mental fie chiar si pentru 3 minute cat o vezi, inainte sa intri in subteran, la metrou, prospetimea ploii te-ar putea umple de energie si speranta la un creier mai curat ….. ca sa nu zic spalat (!)
Scenele de pe strazi sunt totusi destul de comice si urmaream puhoiul de pinguini care ies in masa de la metrou, indivizii merg repede-repede-spre disperat, randuri-randuri in spatele celorlalti, deodata in fata primului rand apare un hau tulbure de apa maronie si viteza de reactie este destul de mica, astfel incat se opreste fruntea, se impiedica toti ceilalti din urma ….. ca in filmele de comedie ale lui Stan si Bran! In sfarsit, unul mai sprinten si mai sportiv la minte gaseste o solutie, un fel de trecatoare lata de vreo 10 cm, exact cat sa-ti incapa piciorul prin zapada care inca nu s-a inmuiat destul, caci dedesubt e inca gheata, pune acolo o talpa, apoi tremurand cauta un punct de sprijin pentru cealalta talpa, care poate fi deasupra delusorului de zapada sau in fata celeilalte talpi ….  OO, uite-uite acolo, o bucata de gheata in baltoaca aia, hai sa punem laba si sa sarim mai departe, poate scapam fara sa cadem cu turu-n balti!!! Hai mai repede, ca vin ceilalti!!!
Oricum o dai, privit din spate, totul capata semnificatii hilare, sa vezi miscarile dezordonate, reactiile mai mult sau mai putin abile, comportamentele dictate de instinctul supravietuirii si ajungerii cu orice prêt la locul de munca, mai cade cate un pinguin, cate o caciula, cate o geanta, cate o injuratura …. Din mana unui individ se mai pierde cica din neglijenta un ghemotoc de hartie sau o tigara terminata, caci daca hartia e alba, se asorteaza cu zapada si crede el, pinguinul, ca nimeni nu il observa. De fapt …. Toti sunt atat de preocupati sa tzopaie de pe un cocolos de gheata pe altul, incat oricum nimeni nu observa mai nimic, decat eventual varful propriei talpi. Si, de ce sa nu fim cinstiti sa recunoastem, ca din 100 de pinguini, 98 fac la fel, deci totul este foarte normal …. Eu sunt doar pinguinul cu nr. 99, in cautarea celui cu nr. 100!
Daca tocmai se traverseaza o strada auxiliara, soferii nu prea au de ales si se formeaza o coada lunga, asteptand trecerea intregului cârd. In linii mari, comportamentul acestor zile s-a mentinut in cote decente, deci bravos pentru majoritatea indivizilor. Cel putin in zona pe unde aveam eu treaba (este o mentiune importanta, fiind cotata ca “high intellectual zone”!). Aici nu sunt sine de tramvai si, daca nu ma insel, circula un singur autobuz. Chiar si pe unele trotuare, cele late din fata Televiziunii Romane, unde nu se parcheaza masini, au trecut niste tractorase mici pe sine, sa aseze zapada in straturi circulabile. S-a intamplat o data, dar tot e mai mult decat nimic, nu?
Frumoasa iarna, buna pentru miscare, pe bune! Am sarit, am tzopait, am trecut inot, am alunecat in mod planificat (unii, mai putin planificat), fie in genunchi, fie pe burta ..... am vazut si noi cum e sa fii pinguin, cu toate dezavantajele mediului rural!
12 februarie 2010



Montag, 1. Februar 2010

Gedanken auf Schnee :-)



Samstag, 06.02.2010, 17:20


Es schneit wieder, unglaublich wintzig kleine Schneeflocken. Als wäre ein unwahres Märchen. Alle hofften, dieser Winter wird bald vorbei. Seit Jahren haben wir so einen Winter nicht mehr gehabt, wie in Andersens Märchen. Bukarest ist aber so häßlich im Winter, wegen zu vielen Autos und zu viele offene Baustellen. Eine verbotene Stadt zum leben sollte Bukarest werden, man kann hier nicht mehr richtig atmen, man hat keinen Platz mehr, die Leute gehen auf der Strasse und semnalisieren ihre Gehrichtung nicht – ja, genau! Die sollten es wohl machen, wie die Autofahrer, wenn die die Fahrband wechseln! Die machen auch nicht alle im Verkehr, die fahren nur wild, als die ganze Strasse ihnen alleine gehöre! - und es ist ihnen Wurst dass sie jemanden gerade nachgeholt und überholt haben, aber dann direkt zwischen dessen Füsse weitergehen, ohne sich zu entschuldigen zumindest. Die menschlichen Werte sind gleich Null geworden. Bei der U-Bahn erlebe ich fast jeden Tag total verrückte und demütigte Szenen.  Im Sommer zumindest kann ich Radfahren und brauche dann keine öffentliche Verkehrsmittel und kein Auto mehr, dann bin ich doch ein bisschen befreit von all diese Gesten und Worte und Szenen.


Es schneit wieder, in der Wohnung ist es angenehm warm, mein Kater versteckt sich irgendwo im Haus, als wäre er allein und verlassen, und ich geniesse ich wirklich das erste Wochenende, wenn ich die „Lernquellerei“ nicht mehr im Kopf habe! Erstes Wochenende seit 2 Monate, wenn ich einfach faullenzen kann, ohne Sorgen. Natürlich mit Gedanken, aber doch ohne Sorgen, die dringend wären. Sorgen mach ich mir über die Arbeitsstelle, unbezahlte Rechnungen; Träume habe ich über eine lange Reise im Dezember, über eine ernsthafte Zusammenarbeit mit einer Zeitschrift, über neue Leute in meinem Leben, über wahre Kommunikation, besseren Verstand, bessere Interaktion; Pläne habe ich über das Studium und Sommerpause, wenn ich alle Bücher lesen kann, die ich mir neulich gekauft habe; Hoffnungen habe ich über viele Ausflüge ab Frühling, viele sportlichen Wettbewerbe, sichere Arbeit, sicheres Einkommen, keine Konflikte, gute Finalisierung der Angelegenheit mit meine einzigen Ersparnisse die ich hatte, und die seit Monate nicht mehr bei mir sichergestellt worden sind, weil ich unpassenden Leuten zuvertraut habe. Und ich hoffe auch sehr, dass mein Transfer in der 2. Gruppe genehmigt wird und dass ich alle Prüfungen erfolgreich überstanden habe.


Ich gehe lieber, meine Arbeit zu beenden, ich habe Andra versprochen, sie bekommt von mir heute oder morgen die ersten Kapiteln für „Afrika“ – Geschichte.



07.02.2010
Es schneit wieder seit 30 Stunden und es ist ein bisschen sturmisch. Seit etwa 36 Jahren habe ich Bukarest nicht mehr so gesehen, ich war ein Kind damals und tupfte mich alleine mit meinem alten Schlitten durch den Park von Giulesti Viertel. Ich war, verdammt noch mal, so alleine und einsam gelassen ..... Es ist doch erstaunlich, wie manche Dinge im Leben sich nicht mehr ändern .... Es war im Winter, ich war vielleicht 7 oder 8 J.a. und alles war unter Schnee. Ich traf einige Kinder, ein bisschen älter als ich, alle Jungs. Sie dachten, ich wäre auch ein Junge und wollten mir nicht glauben, als ich sagte, ich sei ein Mädchen .... Einer sagte spottisch zu die anderen: "Wetten wir, dass es kein Mädchen ist? Wir untersuchen ihn doch!". Es passierte zum Glück nichts...............
Es ist Schneesturm in Bukarest und ich schreibe über Afrikas Abenteuer......