Follow by Email

Sonntag, 25. April 2010

a trai... sau.... a exista?


 
In ultima perioada, sa zicem ultimele 4-5 luni, frustrata (“Si ce vrei sa-ti spun atunci? Esti tu o frustrata…!” – zise directorul general catre un project manager capabil, logic si ordonat, care nu putea accepta chaosul permanent si inconsecventa ce stapaneau intregul management, de fapt totala lipsa de management si leadership din firma respectiva) si intrigata de ceea ce (mi) se intampla pe linie umano-profesionala (“uman in profesional?! Ce aberatie!!”), am inceput sa lecturez carti despre management, psihologia multimilor, manipulare si leadership. Tematici care nu pot sa spun ca pana acum m-au preocupat in asa masura, incat sa ma faca sa indeplinesc lecturi indelungate, cu markerul fosforescent in mana. Da, si ce-I cu asta?! – se va nazari vreunuia sa ma intrebe, poate chiar intrigat. Pai…. cam este…. inseamna ca ma preocupa profesionalul mai mult decat …. viata mea, decat prioritatile mele, decat valorile mele….. oare am asa ceva, in definitiv? Nu este “a trai” oare un verb din acela care trebuie invatat cu toate conjugarile lui, cu toate diatezele si cu toate timpurile gramaticale? Se face uneori caz de “nu trai in trecut, nu trai in viitor, pentru ca vei uita sa traiesti in prezent”. Oare asa sa fie? Exista reteta pentru asta? Exista un stardard pentru “a trai”? Poti trai in prezent, ignorand trecutul si neglijand viitorul? Nu ma priviti pe mine, nu eu am raspunsurile. Ganditi-va la toate celelalte verbe: A procrea, a fi conceput Toti suntem procreati, suntem conceputi, diateza pasiva. Nu ne intreaba nimeni daca dorim. Pur si simplu “suntem” obligati sa devenim, sa ne materializam. A naste, a ne naste, a fi nascuti Si aici actiunea verbului se rasfrange asupra noastra, fara sa ne intrebe nimeni. Suntem pur si simplu nascuti, expulzati, aruncati pe lume. Sau in lume. Si de aici, tot ce urmeaza, se bazeaza pe un singur verb: a invata, a fi invatat. Suntem invatati sa vorbim. Suntem invatati sa mergem. Suntem invatati sa semnalam cand vrem la toaleta. Suntem invatati sa spunem, sa aratam cand ne e foame, sete, frig, cald. Suntem invatati sa spunem “te rog” si “multumesc” (din ce in ce mai rar si aproape deloc in ultimii ani). Si lista ar putea continua la nesfarsit. Dar nimeni nu si-a pus problema ca nimeni nu ne invata sa traim. Sa traim viata, sa o percepem, sa o constientizam, sa o gestionam. Nu vorbesc aici despre “cum sa traim viata”, ci pur si simplu, sa ne-o traim. Nimeni nu ajunge sa se simta dascal in a invata pe altul sa traiasca. De aici apar conflictele de fapt. Asa cum nu toti oamenii sunt la fel de inteligenti sau frumosi sau buni sau rai sau prosti, tot asa nu toti oamenii sunt meniti sa traiasca, nu toti au in ei dorinta de a trai, de a vrea sa traiasca, de a le place sa traiasca. Desigur ca exista oameni carora le displace sa traiasca. Exista oameni “netalentati la viata” – cum le zic eu. Ei nu au nici o vina.  
17 07 08  
Este enervant cand la intrebarea retorica “cum invatam sa traim?” mi-au fost trimise raspunsuri tocmai de cei care, din punctul meu de vedere, habar nu au sa traiasca. Cineva a aruncat un raspuns de genul: “Invatam sa traim … traind”. Aiurea!!! Nimic mai fals decat asta! A exista pur si simplu nu inseamna a trai, in sensul pus de mine. Nu ma refer la miscarea mecanica a organismului si la functiile de baza care te arata ca esti o entitate vie, si cactusul bunicii mele era o entitate vie, nu?! Si el traia, nu?! Oameni care se complac pentru o viata intreaga in compromisuri de genul: se duc seara acasa, isi saruta partenerul de viata fara sa simta nimic, se culca in acelasi pat ani de zile fara sa daruiasca dragoste, sau declara dragoste fara sa stie ce este aceea, altora, din afara vietii lor familiale; sau altii care se complac in posturi de conducere pentru a fi bine vazuti si pentru a demonstra celorlati ca “au reusit”; oameni care vorbesc despre cat de buni si capabili sunt, iar viata lor se imparte intre birou si canapeaua de acasa, si in fiecare dimineata se trezesc si o apuca pe acelasi drum, catre acelasi birou, cu aceleasi taskuri, intre aceeasi oameni; gospodine de moda veche, care stau o viata intreaga sa slugareasca fie un barbat, fie o familie, nepermitandu-si sa ridice ochii mai sus de propriul nas; doamneeeeeeeeee, asta inseamna a stii sa traiesti? Asta inseamna a trai sau mai degraba a exista? Sa iti fie teama sa privesti in afara, sa iti fie teama sa iesi din rutina zilnica, sa accepti mersul schiopatand al unei relatii care de fapt te tine incatusat, sa iti doresti sa mangai Columna lui Traian din Roma dar sa nu faci macar gestul de a-ti comanda acel bilet de avion, in care ar trebui sa te urci pentru a ajunge la acea destinatie? Sa te incadrezi in randul celorlalti doar din cauza efectului de turma care vad ca inca functioneaza, iar atunci cand nu te supui lui esti invinovatit ca nu te adaptezi colectivului? Sa faci complimente doar din dorinta de a obtine un favor? Stiu ca cer prea mult, pretind prea mult, astept prea mult. Adevarul este ca sunt mult prea neputincioasa, de unde si acest ocean infinit de frustrare in care ma scald zilnic, agitandu-ma absolut degeaba, absolut inutil, pentru ca nu mai gasesc o balena asemanatoare care sa se scalde in acelasi polonic cu mine….. Intrebari existentiale isi pune toata lumea, nimic nou sub soare. Cautarea asta va deveni epuizanta. Nu stiu care va fi atunci mersul lucrurilor, ori pasivitatea absoluta, ori revolta exploziva. Caut lantul, caut veriga aceea pe care nu o pot rupe pentru a gasi descatusarea. Citesc, deschid ochii si urechile….. citeam in acea minunata carte despre traversarea Africii perpedes, despre un principiu pe care autoarea este absolut convinsa ca l-a inteles si care ea crede ca se aplica permanent si oriunde, ceva de genul: “lucrurile bune se intampla tocmai atunci cand incetezi sa mai astepti ca ele sa se intample.” Asa o fi, nu zic ba, evit in general sa contrazic lumea. Dar la mine principiul asta nu prea s-a aplicat in 30 de ani de viata constientizata. De fapt nu sunt 30, sunt 20, ca primii 20 nu se pun la socoteala, la 20 de ani eram inca in adancurile nepatrunse ale intunericului ignorantei si constiintei de sine.