Follow by Email

Mittwoch, 14. Juli 2010

RDS&RCS si notiunea de ”clientul nostru, stapanul nostru”


Din seria începută sub titlul: ”România e o țară frumoasă, dar ....”

Totul e putred în jur. România nu e doar în colaps în toate domeniile, inclusiv cel relațional uman, românii nu sunt doar indolenți, snobi, needucați, obraznici, furăcioși și leneși, ci sunt o specie absolut dementă și statutul ce se apropie de ghetou al acestui teritoriu va deveni, la un moment dat, o carceră în care se va supraviețui doar în cămașă de forță și cu scotch pe gură. Se dă tot timpul vina pe sistem. Care sistem frate? Că asta e problema, nu există nici un sistem, nici o sistematizare, nici o coloană vertebrală, nici o schemă, nici un respect, nici o linie dreaptă, nici o regulă, nu există absolut nici o decență, orice act umanitar este bănuit a avea în spate o spălare de bani sau o acoperire, o gravă acoperire a unor interese care se află în contradicție absolută cu acțiunea declarată ca fiind umanitară și altruistă. Orice proiect ”in folosul cetățeanului contribuabil” este inventat și gestionat pentru a-l înșela pe acesta și pentru a-l face să plătească înmiit toate gratuitățile băgate pe gât la un moment dat. RCS&RDS nu este o companie bugetară, din câte știu eu. Dacă intri în casieria de pe Iuliu Maniu la ora 19:54 și vrei să predai o solicitare de reziliere contract - survenită din cauza inventării unei taxe lunare de ”mentenanță”, neanunțată în prealabil clientului, așa cum orice decență comercială ar cere-o într-o societate ce tinde spre normalitate -, având în fața ta încă 2 persoane, tânărul de la computer, tolănit într-o grotească atitudine de golan veritabil, dar cu cămașă și cravată – că doar haina face pe om și nu invers – te anunță fără să se uite la tine că degeaba stai, să vii tu în altă zi, că nu ajungi până la ora 20 la el și programul e doar până la ora 20. Nu contează că ești client, nu contează că de 10 ani ți-ai plătit toate facturile în avans chiar pe 12 luni, nu contează că ai intrat pe ușa instituției cu 6 minute înainte de ora închiderii și că ai dreptul să fii prelucrat, nu contează absolut nimic. Nici măcar nu contează faptul că salariul lui de trântor provine din banii tăi!! Deci ….   care sistem?! Tinerelul în cauză, Radu Pădure, a abordat un tupeu fantastic pentru vârsta lui. Un tupeu animalic pentru  îndoielnica lui calitate de ființă umană. O totală lipsă de respect pentru ideea de client, nici măcar nu mă refer că eu nu eram o idee, ci eram un client aflat în fața lui și doream înregistrarea unei cereri, atât. Din punctul meu de vedere, lua hârtia, pe care o adusesem deja în două exemplare, punea un număr de intrare pe exemplarul meu și totul era rezolvat, eu plecat acasă, el pleca unde vroia el, dovedind un minim de profesionalism și respect. ”Vă comportați în halul ăsta de parcă ați fi singurul furnizor din zonă!”, fază la care o tipă dintre cele două de la ghișeul de încasări a măcănit cu voce tare: ”În Militari chiar suntem!” ….. Ce vreți mai mult de atât?!?! Atâta imbecilitate și nesimțire nu am mai avut ocazia să întâlnesc, tocmai pentru că mă feresc de orice contact cu furnizorii și cu oficialitățile.  Cablul și internetul le achit o dată la 12 luni, tocmai pentru a evita tot felul de inepții. Dacă clientul corect și modest nu mai contează pentru domniile voastre, furnizorii, atunci stau și mă întreb ce mai contează???

Pe de altă parte, un alt furnizor, un țăran din piață, migrat din Sibiu pentru a vinde brânză la București, care are un spațiu închiriat și un program de lucru cu publicul, își spăla vitrina frigorifică la ora 21:20, programul lui fiind până la 21 cred. Am întrebat: ”Mai aveți cumva deschis?” Și tânăra negustoreasă, în picioare din zori, mi-a spus: ”Sigur că vă servim!” ....... 

Desigur că lucrurile au legătură între ele și desigur că nu aberez făcând această comparație banală și absolut penibilă. La piață de aștepți să fii tratat ”țărănește”, iar la ghișeul unei companii atât de mari de aștepți să fii tratat ”regește”. La piață, negustorul sau țăranul cunoaște valoarea muncii și a banului, angajatul de la ghișeu fie este pila cuiva și salariul îi merge oricum, fie este un frustrat care se crede portarul de la porțile raiului, știind că oricum în România justiția nu prea își face datoria, iar legislația este atât de interpretabilă și ambiguă, încât ar fi suicid să te apuci să îți rezolvi problemele pe cale legală. Care cale legală? Ne băgăm la și la povești din felia autorităților? Am destule povești, dar te asigur că nu le vrei să le mai auzi și pe ale mele, toți ne lovim de ele la un moment dat.

Revenind: RDS/RCS ce interes să aibă? Că doar a monopolizat o zonă sau mai multe din București, habar nu am, nu m-a interesat niciodată, are contracte mari și grase, proști care plătesc, angajați băgați pe pile probabil, care își permit orice limbaj și orice atitudine ..... Asta e România!! În mare parte! Asta e țara denumită București, o definiție împământenită a parvenitismului, nesimțirii, indecenței, violenței verbale - și nu numai -, bătăii de joc pe banii și pe timpul tău. Pe viața ta!

P.S. 10.11.2020 
- compania respectivă mi-a încasat și mie, ca altor mii de clienți, o taxă de mentenanță. În mod abuziv. După luni bune de așteptare, am primit răspunsul scris de la ANPC, cum că da, am dreptate și voi primi înapoi de la RCS/RDS sumele de bani încasate abuziv. După două luni de așteptare să primesc banii și alte câteva mesaje către prestator și ANPC, sunt sunată, marți dimineață.
”Da doamnă, așa este, banii v-au fost returnați.” Atenție la limba română, se folosește perfectul compus, conform căruia banii mi-au fost returnați și eu ar trebui să îi am. ”Mi-au fost returnați? Vă rog să îmi spuneți la ce dată, să mai verific o dată la bancă.” ”La următoarea factură pe care o veți avea de achitat, vi se va scade suma respectivă, desigur.” WHAT?!?!?! Mi-am ieșit din pepeni și am început: ”Ce factură mai vreți să-mi emiteți? V-ați uitat măcar pe contul meu de client să vedeți că am achitat internetul până în august 2011, deci în avans? Că am plătit cablul tot pe 12 luni? Care următoare factură??? Adică voi îmi luați niște bani și eu trebuie să aștept un an să mi-i dați voi înapoi? Asta înseamnă să returnați niște sume pe care vi le-ați luat cu japca?? Aveți contul meu, aștept banii în cont!!” 

Practicant la NG - primul articol

-->
Mă aflu în practică la revista National Geographic, România. După o săptămână de încercări, în care am început inițial să descriu o experiență montană pe Insula Tenerife, lovindu-mă de lipsa oricărei îndrumări concrete și fiind practic primul meu contact cu o redacție, m-am pomenit undeva la un punct zero. Nu știam ce să întreb, pe cine să întreb, nu aveam conexiune la internet, oamenii își vedeau de-ale lor printre brioșe, hărți, plante, monitoare, reviste, biciclete, fițuici și o sumedenie de alte chestii. Și totuși vroiam să duc ceva la bun sfârșit, vroiam să fac ceva, să pricep ceva, să exersez ceva, să învăț ceva. Dar cum facultatea nu te pregătește în mod concret și la finalul primului an de studiu al jurnalismului studentul nu știe exact cum se redactează o știre, cel mai scurt produs din branșă, care  este de fapt prima literă a alfabetului, e foarte greu să începi să editezi deja articole în baza unui format standardizat. În meseria asta ți se lasă mult discutata ”libertate” de a avea inițiativă, de a avea idei, de a explora. Un practicant contra-cronometru, cu o motivație limitată de faptul că trebuie să accepte faptul că e doar practicant și nu va avea nici o șansă aproape să intre și să rămână în lumea care îl atrage, se va simți blocat la segmentul inițiativă. Cel puțin acest lucru se aplică în cazul meu, nu pot scrie la comandă și nu pot scrie orice. Ai nevoie de timp să te adaptezi mediului, să simți cu adevărat spiritul, felul de mesaje pe care trebuie să îl transmită materialele tale, să intuiești publicul țintă ..... totul înseamnă timp, ceea ce un practicant nu prea are. Veneam acasă chitită să refac materialul. Și pur și simplu nu reușeam, făceam orice altceva, doar să nu mă apuc de scris, ceea ce este o anomalie. De vineri până miercuri nu am reușit să scot ceea ce se aștepta de la mine. Era a treia încercare de a încadra un material despre Himalaya la rubrica ”Poți încerca și tu”. Avea aproape patru pagini, conținea cel puțin trei variante aruncate, independente una de cealaltă, nu exista o conexiune între ele pentru că nu știam ce să aleg pentru a ajunge la o singură pagină. Dilemă totală, când am scris, nu am acordat niciodată atenție publicului și mă pierdeam în milioane de detalii. Poate de aceea nici nu mi-am câștigat cititori fideli de-a lungul anilor, nu cunosc nici măcar un amic sau un prieten care să fie abonat la scrierile mele de pe blog și să fie interesat să le citească, ceea ce spune totul, nu? Dar nici nu mă cramponam de asta, eu scriu în continuare în ideea unei autobiografii, nicidecum a unor articole sau documentare în mass-media.  Studiind jurnalismul, trebuie însă să discern între informația relevantă și cea absolut inutilă, plictisitoare. Este lupta pe care o duc și pe care, pentru întâia oară, am ocazia să o pun în practică la NG. Domnica mi-a dedicat două discuții serioase, a criticat și m-a trimis din nou la reformulat. Azi, în sfârșit, a ieșit materialul de mai jos. O pagină despre Himalaya, nimic mai mult.

Himalaya – un mit accesibil, aproape de simțurile tale
Străbătând cei 350 de km ai circuitului Annapurna, Nepal

Se spune că doar acolo unde ai pășit cu piciorul ai fost cu adevărat.

Mai toată lumea a auzit la un moment dat în viață de Himalaya. Întreaga literatură din jurul celui mai spectaculos lanț muntos al Terrei a creat, de-a lungul anilor, un adevărat mit al Himalayei. Ceva inaccesibil, ceva departe și îndepărtat, ceva sălbatec și izolat, periculos și, mai presus de toate, ceva măreț și incomparabil prin peisagistica și dimensiunile oferite. Ceva ca o altă planetă. Visul de a ajunge măcar în preajma acestei zone era pentru mine doar o modestă picătură de îndrăzneală, căreia nu aveam curajul să îi dau frâu liber, tot timpul exista un ”ce să fac eu acolo? E un ținut doar pentru ”greii lumii alpiniștilor”!”  sau un ”nu am timp”, ”nu am bani” etc. 

Pe 15 decembrie 2008 mă urcam în avion cu destinația Kathmandu, capitala Nepalului, pornind singură pe cărarea unei aventuri de 30 de zile.

Circuitul complet al Masivului Annapurna începe de la altitudinea de 840 m, ajungând la un maximum de 5.416 m în aproximativ 10 zile, după care urmează alte aprox. 10 zile de razantă coborâre. Se poate face exclusiv mergând pe jos sau combinat cu o cursă aeriană internă, iar la ora actuală dispune de ceea ce se numeste “infrastructură dedicată turiștilor” și este, fără îndoială, demn de renumele unuia dintre cele mai peisagistice locații himalayene! Circuitul este cu siguranță și cel mai accesibil, în sensul că localnicii oferă toate condițiile pentru a-ți putea urma traseul în cel mai relaxant mod posibil. Nu trebuie să cari cortul și izoprenul după tine, nici primus și rezerve de alimente. Dacă azi vrei să mergi doar 3 ore și mâine ai chef de 7 sau 10 ore de mers, acest lucru este perfect posibil, distanțele dintre așezările umane sunt apropiate și oamenii sunt perfect pregătiți să te primească.

Ceea ce m-a surprins cel mai mult pe traseu a fost, făcând abstracție de peisajul în sine, faptul că Himalaya pulsează la propriu de viață. Localnicii s-au adaptat condițiilor și distanțele dintre așezări nu depășesc de regulă două ore de mers, iar caravanele de asini, care asigură comerțul cu alimente, păsări vii și obiecte gospodărești sunt o componentă foarte colorată și vie a ținutului. Pe măsură ce înaintam, lăsând fermecătoarele terase de orez în spate, pe măsură ce urcam și coboram miile de trepte în rocă ce făceau drumul mai accesibil animalelor împovărate, mă gândeam că nu voi mai întâlni în spațiul din ce în ce mai puțin oxigenat, și așezări umane. Pe măsură ce traversam în mod repetat turcoazul intens al râului Marsyangdi Khola încumetându-mă pe cele mai înalte, lungi și stabile poduri suspendate din oțel pe care pășisem vreodată în viața mea și mă apropiam de coloșii înzăpeziți ce străpungeau albastrul delirant al cerului, mă gândeam că voi rămâne într-un pustiu unde omul nu are ce căuta. Am traversat două zile un fel de deșert pe albia râului, între Kagbeni și Jomson, ținând ochii mai mult închiși și nedeschizând gura, căci conflictul vânturilor și curenților veniți din toate direcțiile posibile era precum un vârtej menit să nu te lase să înaintezi. De jur împrejur, pe distanțe de km întregi, era ca și cum străbăteai cu capul în jos o perdea de particule de praf provenit din eroziunea permanentă a rocilor expuse forței modelatoare a naturii dezlănțuite. Colbul din Himalaya a fost un alt element neașteptat pentru mine, pe unele porțiuni acoperindu-mi bocancii până spre glezne. Combinațile de culori pe care le oferă ținutul Himalayei nu doar că te surprind, dar îți înfioară toate simțurile și uneori trebuie să te ciupești ca să nu uiți să respiri de atâta farmec. Imaginează-ți că mergi de două zile prin cenușiul rocilor, câlcând pe brunul întunecat al pământului înghețat pe unde înainte trecuse o caravană de asini și în urmele adâncite lăsate de copitele acestora acum era albul pojghițelor de gheață, ici și colo un verde al copacilor, iar în față albul veșnic de pe Vârful Annapurna I stăpânea, prin cei 8.091 m ai siluetei sale, întregul peisaj al zilei.  Aproape dezolant, aceleași culori două zile la rând. Apoi deodată ajungi în Tatopani, locul bazinelor termale, și urci vreo zece metri pe o înșiruire abruptă de trepte din rocă, la finalul căreia te întâmpină un paradis deschis al crăciunițelor roșii, cu petale enorme, așa cum nici nu ai fi bănuit vreodată că pot exista. Roșul acela te face instantaneu să uiți de oboseală și farmecul, precum și apariția neașteptată a grădinii, te învăluie într-o căldură greu de descris.
Mirajul mistic al peisajului este îmbogățit cu cele mai lungi ziduri de moriști de rugăciune budistă, cu sate izolate și părăsite construite exclusiv din piatră, cu remarcabile cascade de gheață ce se pierd la bază într-un gri foarte intens al nisipului care, la rândul lui, parcă se topește intrând în cel mai frumos albastru acvatic pe care l-am văzut vreodată în viața mea, cu stupe frumos pictate, cu turme de iaci, ce-și duc traiul la peste 4.000 de m alt., făcând posibil și traiul localnicilor la astfel de altitudini și descrierile pot continua aproape la nesfârșit.

Am încercat, am simțit, am savurat acest mit al Himalayei și surpriza cea mai mare a fost probabil faptul că este la îndemâna oricui să pășească la propriu în aceste ținuturi aproape uitate de timp, unde apar însă, inevitabil și semnele civilizației moderne. În Nepal nu există cale ferată, dar se lucrează intens la amenajarea unui drum care sparge roca și care probabil, într-un viitor nu foarte îndepărtat, va facilita pătrunderea autocarelor cu turiști veniți să mai bifeze o destinație sau să facă fotografii. Atunci totul se va schimba.

A.M. - 14 iulie 2010

Dienstag, 13. Juli 2010

gândacul și .... SPD-urile .... și poze cu girafa din drum!

Marți, 13 iulie 2010, 01:06 a.m.

Lupta inegală cu gândacul …. real, mental, mintal, imaginar …. 
Al meu a fost al dracului de real, de data asta!!

Ce dracu poți să faci la unu dimineața, într-o zi/noapte toridă de vară bucureșteană, când freci oarecum menta într-o perioadă de concediu sacrificat pentru o și mai iluzionară perioadă de practică pentru facultate, la una dintre cele mai râvnite redacții din presa românească, de altfel?

Uite scrii despre un gândac și probabil cele 40 sau 60 de minute petrecute să-l căsăpești, cu pielea făcută găină până la moțurile degetelor de la picioare, cu răsuflarea alterată cu vreo 20 de ani, cu încercarea de a ignora declanșarea unei reacții de tip alergie instantanee ….. ce gândac? Era cât un dinozaur cu antene cât gâtul unei girafe!! Dinozaurii au murit cu mult timp înainte de apariția mea pe pământ, dar girafe chiar am văzut de-aproape, am și vorbit cu una, încercam să negociez o eliberare de drum, că parcase ilegal și nici nu era decisă ce să facă: să oprească motorul sau să mai miște din coadă și să mai facă un pas. Cred că nu vedea bine unde e vlăstarul sau nu auzea jeep-ul din spate care venea cu mult bun-simț, că tipa își balansa dorsalul precum un hipopotam grăsun, doar că era pe niște picioroange …. Mă rog, până la urmă ne-am strecurat pe lângă semi-infinita-i coloană vertebrală ascunsă sub hectare de epidermă păroasă și cu pete ce nu ies nici cu Persil Perle! Mi-e foame. Și lene. Și nici nu prea mai cumpăr cine știe ce în ultimul timp, mai bine scot mâine frigiderul din priză, merită o pauză.
 
Am copilărit terorizată de gândaci …. La ce s-o uita pisoiul strâmb, zici că-I struț, așa își ondulează gâtul! Alt gândac??? La cât de bleg a fost în ultimul război ….. a zbughit-o cu viteza luminii când s-a mișcat dinozaurul lângă moțul firului lui de păr de la finalul cozii …..

Deci, un pic din fobia mea vis-à-vis de gândacii de apartament:
Când eram la mama acasă, totul era foarte aglomerat. Jobul meu era șmotru duminical, antrenamentele și învățătura, program fix ca la școala elvețiană de fete! Apogeul dominației gândacilor negri a avut loc într-o noapte de coșmar, când au năvălit în pat și am stat toată noaptea cocoțată pe un scaun. Mama dormea dincolo și habar nu am de ce nu a intervenit sau dacă eu nu m-am dus să o trezesc, probabil îmi era frică să merg până în sufragerie s-o deranjez. Nu știu nici măcar câți ani aveam, poate 10 sau 14, habar n-am.

Am mai avut de-a face cu o invazie de genul acela la o diferență de aproximativ 15 ani, eram la casa mea, zugrăvisem, era gol peste tot, niște boarfe ici și colo. A fost unul din motivele pentru care nu m-am mai despărțit de pisică la casa omului, găsisem un maidanez care știa să vâneze și avea instinct de killer. Am stat și am astupat toate orificiile posibile cu ghips, am inspectat toate țevile, tot ce puteam. La balcon însă nu prea aveam cum să intervin, acolo nu se va rezolva niciodată dacă nu pun termopane, moment care se tot amână de vreo 3 ani încoace, având în vedere nestatornicia mea și poziția de start din acest loc.


Oricum, de vreo 10 ani cred nu am mai avut această situație neplăcută, subsolul blocului a devenit și el curat și deratizat. Prima reîntâlnire cu un dinozaur d-ăsta de apartament cred că a fost anul trecut tot într-o noapte caniculară. Eu citeam, și impertinentul intra frumos, pe ușa din față (care ușă, că nu mai am ușă la a doua cameră de doi ani jumate!), cu cracii lui aderenți și plini de perișori microscopici, direct spre locul meu de dormit. Ei bine, atunci mi-am adus aminte instantaneu – chiar și acum când scriu mi se mișcă epiderma pe la încheieturi și uit să mai respir – că sufeream de o alergie care se declanșa în mai puțin de o secundă: tranpiram. Este purul sentiment de frică și scârbă. OK, tovarășii din ziua de azi nu mai sunt așa negri și odioși ca cei din copilăria mea, au o nuanță mai prietenoasă, sunt maronii, mult mai înalți, de parcă au făcut sport săritura cu prăjina, mai odioși, mai scabroși, mai rezistenți la otrăvuri și foarte rapizi. Câh-câh-câh, că mă ia cu frisoane!

Chestia e că anul trecut a fost cam același scenariu: am golit patul, l-am dat la o parte de colo-colo, am golit cutia de dedesuptul patului, unde stă plapuma și sacul de dormit de iarnă, nici urmă de musiu. Peste o oră l-am căutat, împielițatul a dispărut. Evident că nu mă puteam culca, aveam febră, mi-era frig, era ca la balamuc, cred că am pierdut 3 ore per total, perpelindu-mă aiurea. În noaptea asta a fost exact același scenariu, aceeași cameră, aceeași pisică bleagă, doar că am remarcat mișcarea intrusului dintr-o cu totul altă direcție, de data asta hălăduia deja în cameră și venea nu dinspre intrare, ci dinspre peretele cu geam din partea opusă intrării. De unde naiba apar, când apar, ce trasee fac vietățile astea total inutile ….. nu voi înțelege niciodată, știu doar că există. Am găsit repede un Raid violent și l-am amețit, l-am pierdut 2 secunde din ochi și bruta a dispărut. Dă-i și caută, răscolește, strânge – vina mea aici, pe podea aveam înșirat tot felul de echipament sportiv -, golește patul, cheamă pisica, mută patul – probabil spre deliciul audio al vecinei de jos, care mă iubește ca ardeiul iute-n ochi! – nimic! Nu l-am găsit și pace. Afurisitul meu de pisoi dispăruse și el, nici o bază nu poți avea în lighioana asta mămoasă ☺. Cred că a trecut vreo oră în haosul declanșat de o lighioană, de o insectă inocentă. Mă duc să văd ce face patrupedul și îi văd urechile răsărind din cadă. În cadă, mai devreme, spălasem bicicleta, apoi cada, era albă, frumoasă în urâțenia ei veche, într-un lighean stăteau pantofii mei SPD, care așteaptă ca mâine să fie curățați. Ce blana ta faci tu acolo în cadă? Ți-am mai zis să lași pantofii în pace, nu? Când mă uit eu mai bine, văd dinozaurulul!!! Cum dracu a ajuns lighioana tocmai în cadă…… enigmă totală, paranormal declarat, bun de dat în Monitorul Oficial!! Doar dacă o fi altul sau doar dacă, printr-un absurd greu de imaginat, blănosul meu patruped îl înhățase și se cocoțase cu el pe cadă ….. Nu voi insista pe descrierea măcelului, ca să nu mă transform într-o criminală. Țânțarul nesimțit e singura vietate pe care o pot ucide fără să stau pe gânduri. Așa un dinozaur nu voi putea ucide decât la disperare, ori starea de disperare dispăruse, căci lupta era inegală, rezultatul clar, câmp deschis, adică el era în vale, eu în moțul dealului, puteam prăvăli bolovani și gata, câștigam bătălia! Dar e scabros să ….. Așa că l-am omorât tot cu spray Raid și a durat al naibii de mult până a decis că e cazul să renunțe. Nemișcat cum a rămas după vreo 10 minute l-am luat cu fărașul și l-am aruncat pe geam afară, în bezna caniculară. Oribil episod. Gândacul ăsta și cel de mi-a urat ”namaste in Kathmandu” în prima dimineață în Nepal, plimbându-se pe nasul meu …. se alătură amintirilor de neuitat ale conviețuirii mele nedorite cu aceste insecte absolut odioase și nefolositoare, inventate doar să populeze casele oamenilor nevinovați. Nici măcar nu trag la mizerie. Vin din mizerie și trag la curățenie, culmea! Am făcut poze acolo în cadă, dar prefer să nu le postez, ca să nu mai oribilez și alte suflete gingașe!

Oricum, în agitația asta tembelă însă, am pus mâna pe o pungă și am găsit ceva ce eram sigură că înapoiasem: niște pedale SPD de bicicletă. Mi le dăduse un prieten prin aprilie, tot vrea să mă convingă că SPD-ul e minunat, dar nu a reușit. Și deși le-am căutat și i-am spus că nu-s la mine, deci m-am făcut de rahat de jos până sus, uite că acu le-am găsit și m-am și spovedit pe ym, cu toată rușinea aferentă. Mulțumiri dinozaurului, care m-a împins practic spre locuri și gesturi menite să găsească bunurile omului! Eram sigură că le înapoiasem, dar nu mai realizam momentul și locul, deci am mințit cu atâta convingere ..... că am creat un precedent care mă va determina să nu mai împrumut nimic de la nimeni restul zilelor mele. Prietene, sper să nu-mi porți pică pentru faza asta .... uite, am scris și un text public!!

Donnerstag, 8. Juli 2010

”Nu fiți tăntălăi!”


Avem un prof foarte simpatic, în felul lui. Domn profesor Petcu, care ne predă comunicarea. Care ne alintă cu ”tăntălăi”, ”măi copii nu fiți proști”, ”scoate degetul din nas că te bat”, ”ce-i cu toate astea pe tine?” și o serie de alte podoabe ale unui limbaj nu tocmai academico-universitar. Când am avut prima întâlnire cu domnia sa m-am și gândit: ”nu cred că aș vrea să îmi fie coordonator de lucrare!”, dar între timp mi-am mai schimbat un pic părerea, cum e și normal, de altfel. E un personaj îndrăgit, aparent decolorat, care încearcă să țină pasul și probabil îl ține, nu știu, pare foarte sever și inflexibil, dar de fapt este preocupat de o serie de multe alte chestii, astfel încât nu își chinuie studenții. Acum …. nu știu dacă asta e de bun augur, eu zic că nu prea …. Mă refer la calitatea învățământului, atât.
Mi-aduc aminte că în primul semestru l-am luat îngrozitor de în serios și nu predasem tema și eram atât de terorizată de ideea că mă fac de râs. Între timp, a avut grijă - și el - să mă facă să înțeleg că nimic nu e de luat în serios și că totul este discutabil și renegociabil, să ceea ce se comunică este de fapt altfel și că ”totul merge mai departe oricum”. Dar așa e eticheta, la prima întâlnire profesorii sunt duri și impenetrabili, stau acolo sus undeva unde tu, studentule incult, nu vei ajunge niciodată.
La examenul din prima sesiune am întârziat, culmea, EU AM ÎNTÂRZIAT probabil a 3-a oară în viața mea și taman la domn profesor Petcu la examen!! Să leșini de râs și uimire, nu alta. Și nu m-a primit în examen. A impus respect și autoritate. Am stat două ore pe coridor să îl aștept să iasă din examen și să aflu ce șanse am să pot intra în examen cu altă grupă, alt an, numai să intru. Și am avut noroc, s-a potrivit. M-a pus la catedră să scriu, în fața întregului amfiteatru de examinați, cred că erau anul II. Am luat 9. În sesiunea de vară, el a fost cel care a întârziat și au mai fost colegi care au tot venit în amfiteatru peste 10-15 minute după el, dar i-a primit pe toți. Domn profesor, frumos, nădușit, în pantaloni de stofă, maro închis și un tricou (da, un simplu tricou ce fusese odată cărămiziu intens probabil) a fost foarte tolerant, foarte prietenos cu noi, atunci a găsit oportun să ne povestească de chestia cu practica, să nu ne speriem, să ”nu cumva să acceptăm doar adeverința, că facem de râs instituția FJSC” – punct la care amfiteatrul a pufnit în zâmbete discrete și cu subînțeles, oricât de ”tăntălăi” eram noi, tot pricepeam mesajul din spatele comunicării - și, în sfârșit, ne-a dictat și subiectele de examen. Trec peste faza cu necomunicarea notelor, până la urmă a trebuit să merg la facultate să citesc notele mâzgălite cu pixul pe listă, luasem 8.
La ieșirea din examen m-am gândit că dacă tot a deschis subiectul cu practica, să merg să îl întreb, ca să mă asigur, de niște aspecte importante. Așa am aflat că el este coordonator de practică, că acea convenție de practică trebuie semnată de facultate, dar nu e bai dacă nu o avem semnată, noi putem să ne facem practica și venim cu formularul în toamnă, când aducem dosarul de practică, facultatea îl vizează, ducem un exemplar la locul de practică și totul e rezolvabil, chiar dacă regulamentul dă un pic alte informații. Cum eu știam că voi începe practica la 1 iulie, nu îmi făceam probleme, până la începutul lui septembrie avea toată lumea timp să găsească loc de practică, atunci trebuia să ne prezentăm cu dosarul.
Lucrurile par simple, nu? Și nu e nimic de măcănit. Cu excepția faptului că astăzi, 7 iulie, agitație mare pe forumul grupei, primesc un apel telefonic, apoi un SMS de la o colegă de facultate: ”S-a afișat pe site că luni, 12 iulie, trebuie să predăm dosarul de practică!!” Verific și eu și, spre marea mei uimire și naivitate, citesc următoarele:

Colocviu practică ID - Marian Petcu, Horea Bădău

Studenţii coordonaţi de Marian Petcu (anul I, ID) & Horea Bădău (anul II, ID) sunt rugaţi să aducă dosarul de practică luni, 12 iulie, la ora 11.00 la FJSC.
Dosarul de practică va conţine:
- Adeverinţa din partea organizaţiei în care studentul a efectuat practica (jurnalism, relaţii publice, publicitate), cu antet, semnătură şi ştampilă, calificativ.
- Articole publicate, dacă acestea există
- O descriere a activităţii pe perioada practicii.
Studenţii la ID pot deşfăşura activităţile de practică pe toată perioada anului.
Predarea dosarului se va face pe bază de semnătură.

Hm ….. Niște interjecții, comentarii și mici înjurături pe forum, dar m-am abținut cu stoicism să intervin în vreun fel. Știam doar că eu termin practica pe 16, că aș putea probabil forța pentru a căpăta adeverința pentru luni, dar e rușinos și e cretin de fapt. Bine, dacă aș începe să povestesc cam ce mi se întâmplă la practică, prima întrebare logică ar fi de genul: ”Păi și de ce nu ceri adeverința, să scapi?” 


Ca de obicei, luând lucrurile – mai ales cele legate de facultate – mult prea în serios, i-am scris domnului profesor următorul mesaj electronic:                                                                                                                                        
Von: anka :-)
Betreff: colocviul de practica anul I ID
An: "marian petcu"
Datum: Donnerstag, 8. Juli, 2010 11:18 Uhr
Buna ziua, domnule profesor Petcu.

Am citit toți cu mare uimire că luni, 12 iulie, trebuie să predăm deja dosarele de practică, în condițiile în care toți știam că acest lucru trebuie făcut la începutul lunii septembrie, nicidecum acum.
Am colegi care încă nu au început practica, eu întâmplător o desfășor săptămâna aceasta și următoarea, ca urmare este exclus să putem prezenta documentele cerute într-un timp atât de scurt și luați total pe nepregătite.

Eu personal v-am întrebat în amfiteatrul R3, în ziua de examen, despre practică și pentru mine informația era clară: la toamnă prezint dosarul de practică.
Plecăm de la premiza că este o eroare și că va exista o comunicare mai din timp pe acest subiect, pentru un următor coloviu în septembrie, așa cum ni se spusese inițial?

Cu stimă,

Anca Moraru

Și, sincer vorbind, am considerat problema închisă pentru mine, eventual aș fi primit un răspuns în timp util. Dacă nu, rămânea să aștept toamna în liniște și pace, văzându-mi de ale mele. Dar stai așa, că am primit un răspuns fulger, la interval de doar jumătate de oră!!

Von: marian petcu
Betreff: Re: colocviul de practica anul I ID
An: "anka :-)"
Datum: Donnerstag, 8. Juli, 2010 11:40 Uhr
Buna ziua!
Nu dramatizati si nu fiti tantalai!
Cine este gata, vine luni.
Cine nu, primeste absenta in catalog si vine la toamna, cand sunt restantele.
Daca nu aveti conventii de practica, veniti cu ele la semnat luni la pranz.
Nu este vina mea ca nu s-a stabilit un calendar de evaluare din timp.
DAR  Nu dramatizati si nu fiti tantalai!
Petcu

M-a surprins plăcut faptul că a răspuns, și chiar foarte rapid. Restul m-a cam lăsat mască. Mult îndrăgitul cuvânt ”tantalai”, în toată splendoarea lui, este de fapt, conform DEX-ului, ” TONTĂLẮU, tontălăi, adj., s.m. (Fam.) Tont. – Tont + suf. -ălău. Dar nu contează, e doar un detaliu, să nu ne legăm de prostii.
De ce să primesc absență în catalog?! Ooooo, există și catalog, ce chestie!!
Imediat chestia cu ”nu e vina mea” – o abordare foarte îndrăgită în România. ”Nu eu, ăla!” Domnul profesor candidat la funcția de prodecan a simțit nevoia să se disculpe în numele unui sistem....... gestionat oare de cine, până la urmă??

Inițial am vrut să comentez, să analizez .... dar ce-ar mai fi de comentat? Domn profesor rămâne simpatic și m-am scuzat că iau prea în serios facultatea și comunicările din partea instituției.

From: anka :-)
Subject: Re: colocviul de practica anul I ID
To: "marian petcu" Date: Thursday, July 8, 2010
Multumesc pentru răspuns.

Eu luasem facultatea si comunicatele din partea acesteia in serios, mea culpa.
Voi veni luni la 11 pentru semnarea formularului convenției de practica.

Anca Moraru

Von: marian petcu
Betreff: Re: colocviul de practica anul I ID
An: "anka :-)"
Datum: Donnerstag, 8. Juli, 2010 11:58 Uhr
Poate iti schimbi adresa de e mail, a propos de seriozitate.
Te voi certa intens luni.
Petcu

Care e problema cu adresa mea de e-mail și sus-numita seriozitate, mai ales în acest context, nu prea am priceput. Mai ales că domnul profesor reprezintă o instituție, dar adresa de e-mail e pe yahoo. Dacă asta e mai serios decât ID-ul meu privat de yahoo, atunci jos pălăria!

Cam atât. Cu asta probabil închei foiletonul dedicat primului an de studenție :-)))

Ce nu se știe despre călcatul ierbii în România



Cineva pe Facebook a făcut un club virtual legat de interzicerea călcatului pe iarbă în România, click here


Neeeh, iarba nu e bună frate .... în primul rând, e verde! Asta denotă că a fost pusă acolo de marțieni, nu? Și noi nu vrem să avem de-a face cu marțienii, că deh .... ”NU NE VINDEM ȚARA!! NU NE VINDEM ȚARA!!!” (da' nu-i bai, că ne-o cumpără alții oricum, așa pe la spate. De ce? Pentru că pot? Pentru că au cu ce? Pentru că au de ce? Pentru că au bani? Pentru că ar avea ce să facă în ea și cu ea? Mă rog, alt subiect de discuție. O cumpără pentru că vor iarba noastră, d-aia!!!)
Așa.... în al doilea rând, ia să vedem .... iarba crește. Păi nu e bine! Noooo! Păi dacă crește și ne cucerește? Păi o să spuneți că poate fi tăiată frumos, tunsă, scurtată .... Păi și cine să se ocupe de chestia asta? Ah da .... ăia care cumpără țara, corect!! Pfuuui!! Nu că s-ar apleca ei să taie iarba de la rădăcină, dar ne vor pune coasa-n ... mâini și brațe și picioare, ce credeați acu că spun?! :-)  
Așaaa ..... în al 3-lea rând, iarba e murdară, că vin toți câinii și toate pisicile homeless să își facă nevoile pe-acolo .... Această informație este incorectă, pentru că azi, taman azi, chiar lângă zona omului din fotografie, adică la Sala Palatului jos la stradă, pe asfalt, ieșise o doamnă însărcinată să plimbe un câine cu picioare foarte scurte, dar un câine masiv, maro, cu urekile măturând asfaltul, probabil bătrân. Dar nu îl plimba prin parc, pe iarbă, că acolo dormea nenea și restul parcului era cu iarbă d-aia de la marțieni. Îl plimba pe asfalt, printre mașinile parcate. Și a ridicat câinele acela masiv un picior și a făcut, fără nici o exagerare, cred că doi litri de pipi .... pe asfalt! Era ca o băltoacă, până mâine face și mormoloci .... păi de ce în iarbă, când se poate pe asfalt, la bulevard, să vadă tot poporul ce potent e câinele și cât a băut sau de când nu l-a mai scos din casă .... Ia gândiți-vă voi că ar fi urinat pe iarbă .... ar fi crescut iarba și iar ne întoarcem la povestea cu ”Acu-i acu, CINE TAIE IARBA, FRAȚILOR???”
 (-:  Noapte bună  :-)