Follow by Email

Donnerstag, 26. August 2010

dreptul de a fi umilit in propria tara

Referitor la noile prevederi fiscale intrate in vigoare cu 01 Iulie 2010, respectiv OUG 58/2010 si HG 791/2010, descriu mai jos principalele modificari in ce priveste impozitul pe venit si contributiile sociale obligatorii :
-->

- O activitate desfăşurată de o persoană fizică în beneficiul unei persoane juridice poate fi reconsiderată drept activitate dependentă (potrivit criteriilor prevăzute de Codul Fiscal) în cazul în care raportul juridic în baza căruia se desfăşoară activitatea nu reflectă conţinutul economic al acestuia.

-  O activitate este considerată dependentă dacă îndeplineşte cel puţin unul din următoarele criterii prevăzute de modificările aduse de punctul 2.1 din OUG 58/26.06.2010.(vezi articol  7 CF)
a) beneficiarul de venit se afla intr-o relatie de subordonare fata de platitorul de venit si respecta conditiile de munca impuse de acesta;
b) in prestarea activitatii, beneficiarul de venit foloseste baza materiala a platitorului de venit;
c) beneficiarul de venit contribuie numai cu prestatia fizica sau cu capacitatea intelectuala, nu si cu capitalul propriu;
d) platitorul de venit suporta in interesul desfasurarii activitatii cheltuielile de deplasare ale beneficiarului de venit;
e) platitorul de venit suporta indemnizatia de concediu de odihna si indemnizatia pentru incapacitate temporara de munca;
f)  orice alte elemente care reflecta natura dependenta a activitatii.”

- Nu pot fi reconsiderate ca activităţi dependente activităţile desfăşurate în mod independent, care generează venituri din profesii libere, precum şi drepturile de autor şi drepturile conexe.

- Orice venituri de natură profesională, altele decât cele salariale, se impozitează cu cota de impozit pe venit.
Asupra veniturilor prevăzute la alineatul precedent se datorează contribuţiile individuale de asigurări sociale, asigurări sociale de sănătate si asigurări de şomaj.
Baza de calcul la care se aplică aceste contribuţii este limitată la 5 salarii medii brute pe economie la nivelul salariului mediu brut utilizat la fundamentarea bugetului asigurărilor sociale.
Obligaţia declarării, calculului, reţinerii si plăţii contribuţiilor prevăzute la alineatul precedent revine plătitorului de venit, în conformitate cu prevederile legale în vigoare."

Pentru veniturile din activităţi profesionale (altele decât cele de natură salarială) se vor plăti numai cota angajatului pentru:

- contribuţii sociale de sănătate;
- contribuţii de asigurări sociale;
- contribuţii la fondul de şomaj.

Contribuabilii au obligaţia de a depune câte o declaraţie privind asigurarea în sistemul public de pensii, în sistemul asigurărilor pentru şomaj, respectiv de a încheia contracte de asigurare în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Concluzie :

  1. Orice relatie contractuala cu o persoana fizica trebuie analizata din perspectiva « dependentei » asa cum este definita in Codul Fiscal.
In aceasta situatie, contributiile sunt datorate potrivit legii, solidar de catre persoana fizica si angajator (toate contributiile exclusiv comision ITM, fond garantare salarii)

      2. Daca activitatea nu poate fi reconsiderata ca fiind dependenta, se va considera activitate de natura profesionala alta decat salariala.
      In aceasta situatie se datoreaza : impozitul pe venit si contributiile individuale de asigurari sociale, sanatate si somaj(atasat sinteza obligatii).

      3. OUG 58/2010 prevede ca « Obligatia declararii, calculului, retinerii si platii contributiilor prevazute la alineatul precedent (venituri de natură profesională -n.r.) revine platitorului de venit, in conformitate cu prevederile legale in vigoare ». Normele de aplicare a Codului Fiscal contrazic chiar textul legii deoarece se stabileste ca obligatia de declarare si plata revine contribuabilului persoana fizica.
Decizia ca responsabilitatea plăţii CAS să revină beneficiarului de venit ar fi justificată pentru că reţinerea la sursă în limita unei baze de calcul de cel mult cinci salarii medii brute nu poate fi aplicată în cazul celor care obţin venituri profesionale de la mai multe entităţi.”

Vorbeam cu o colegă astăzi. Și mă refer la domeniul financiar, culmea! Suntem o firmă de audit financiar și outsourcing economico-financiar. Mulți colegi sunt persoane fizice autorizate, evident. Și eu planificam să devin una, dar simțeam că trebuie să mai aștept. Îi spuneam colegei că nu înțeleg de ce oamenii aceștia direct vizați (artiștii, jurnaliștii, scriitorii, contabilii, traducătorii și orice altă categorie de persoană fizică autorizată) s-au prezentat să stea la cozi imense pentru a depune niște formulare neclare și pentru a plăti cash niște impozite!! Doamne, există internet, de ce nu s-au mobilizat astfel încât să nu meargă nimeni să plătească. Ca să plătească o contribuție la șomaj de 1 leu (!!!!!), unii au plătit 40 de lei pe benzina pe transport și au stat la cozi între 30 de minute și 5 ore! Sau cum e să fii obligat să plătești impozite și după ce autorul a murit? Adică moștenitorul, care încasează drepturile de autor, au de plătit. Oamenii din toată România sunt puși pe drumuri, lunar, către localitățile unde s-au putut înregistra ca PFA, pentru a achita cash, la ghișeu, niște sume aberante, fiind amenințați cu amenzi de 2.500 / 5.000 lei, în caz de neplată ….
Sunt prea bulversată, sunt prea siderată și sidefată (sic!!) pentru a mă putea concentra, pentru a putea comenta în mod rațional. O comisie a Asociației Internaționale a Jurnaliștilor se pare că va ajunge în România.
Cum e posibil să condamni o nație în halul acesta? Cum este posibil ca o nație să lase degenerarea să meargă la infinit, zicând și ”săru’ mâna”? Ce alte drepturi, decât cel la muncă și la umilire și la plata taxelor și a impozitelor, mai au românii? Cum să vii cu o grilă de amenzi în caz de nesupunere, când tu nici măcar metodologia de aplicare a legii nu o ai? De ce un guvern care nu reușește să își recunoască erorile, care iese în public cu niște afirmații umilitoare, tupeiste, obraznice, nesimțite, idioate, lipsite de orice logică și competență, care fură în continuare, reușește să existe? Declarațiile ministrului muncii, Șeitan, ale prim-ministrului boc, ale ministrului sănătății, ale ministrului transporturilor, ale ministresei turismului …… în alte țări ar fi împușcați după un linșaj corespunzător. Un guvern care atacă și umilesc tot ceea ce înseamnă valori de bază ale unei societăți: educația, sănătatea, cultura, intelectualitatea. Sunt absolut îngrozită de reacția pe care o am, aceea de a nu fi în stare să comentez … sunt convinsă că nimeni nu va înțelege nimic de-aici.
O țară europeană unde guvernul inventează strategii de ucidere a spiritului, de desolidarizare, totul este împotriva omului ca și entitate. Ceea ce se întâmplă la nivel de firmă cu ”management” românesc, unde doar cei din interior suferă – pentru că stau să sufere, ca niște idioți -, se întâmplă la nivel de țară. Și românii se duc la ghișee, disperați, să satisfacă diabolicul gândit de un guvern feudalo-sclavagist.
De cel puțin 20 de ani s-au acumulat deja infinite probleme nerezolvate și abordate în dulcele stil românesc ”lasă măi, că merge și-așa” / ”ah, ce contează, oricum e un detaliu irelevant” / ”păi de ce să mă revolt eu, că nu schimb eu sistemul” / ”ce nu se rezolvă azi, poate nu se mai rezolvă, căci nu va mai fi nevoie” / ”nu mă implic, că nu d-asta sunt plătit” etc etc 

Cum să obligi o persoană fizică autorizată să plătească taxe la fondul de șomaj??!?!?!?!?!?!

………………………..

Montag, 16. August 2010

bucuria de a fi pacient in Romania, caz banal

16.08.2010, București, România
Oooo, ce deliciu, ce minunăție și ce revelație a devenit contactul cu sistemul medical din România! Este o experiență care merită trăită, pentru a aprecia și mai mult momentele în care nu ai nevoie de acest sistem. Din păcate însă, mai devreme sau mai târziu, din varii motive, fiecare dintre noi ajunge să aibă nevoie să apeleze la sistemul muribund ….. De fapt, muribund era acum 10 ani, acum e mort de tot!!! După 20 de ani de cotizat, din care vreo 15 ani nu ai cerut nimic de la el, nici o zi de medical, nici o operație, nici un medicament, ai ajuns să trăiești și clipa în care ai nevoie și ușa, deși întredeschisă, are plasă. Intri doar parțial. Ți se oferă libertatea de a semna statutul de delincvent, plătind chiar din buzunarul tău formularul de declarație (Și în China de astăzi condamnatul la moarte trebuie să își plătească singur glonțul!!). Sau ți se oferă ușa pe care încercai să intri și pe care o poți închide sau trânti în urma ta, pe dinafară. Dacă ești un sensibil sau un obosit sau un neadaptat sistemului în general, s-ar putea să ai ghinion de neșansă și să te pufnească un plâns. Dacă ești dat cu toate alifiile, s-ar putea să ieși din cabinet cu mult-râvnita hârtie și cu o oarecare îngrijire medicală. Dacă ești rodat și rezistent, s-ar putea să poți aduna hârtiile care îți sunt cerute și să revii la aceeași ușă, pășind prin plasa de la prima tentativă. La finalul povestirii veți știi din ce categorie fac parte.

Oare ce să fac mai întâi, având în vedere că e ora 4 p.m. și nu am mâncat astăzi? Să scriu frumoasa povestioară din țara unde totul devine posibil, sau să mă chinuiesc să îmi fac mămăliga cotidiană, pentru a mă hrăni? Partea proastă e că nu prea mă țin încheieturile de la mâini ca să curăț micul tuci în care îmi pot prepara mămăliga, mă apucă groaza că va trebui totuși să o fac, căci altceva nu pot să mănânc.

Deci, în data de 4 august 2010 mă deplasam, ca de obicei, cu bicicleta, spre locul meu de muncă. Mă grăbeam un pic, căci traficul fusese infernal și urma să întârzii cu 10 minute, chestie care îmi displace. Două bătrânele mergeau agale și discutau pe banda de bicicliști, pe dreapta. Se apropia curba de la țâțnitoare și mă gândeam că e mai bine să le ocolesc eu pe ele prin stânga, ca să pot lua o curbă mai amplă. În mod normal, iau curbă strânsă, cu viteza micșorată. Asfaltul tocmai fusese udat cu generozitate. Cum-necum, prima oară în 16 ani de pedalat prin București și împrejurimile acestuia, bicicleta a derapat în curbă, la o oarecare viteză, iar eu am căzut instantaneu, capul s-a pocnit zdravăn de caldarâm, a insistat cu bărbia și eram întinsă pe burtă precum o țestoasă la soare. Gemeam de o durere înfiorătoare a mandibulei, simțeam că dacă iau mâna jos, prin care o susțineam, mandibula se va desprinde și va cădea.  Cele două bătrânele s-au speriat, a mai apărut un bătrân la peste 70 de ani, două mâini s-au repezit să mă ridice, am gemut înfiorător și m-au lăsat pe asfalt. A durat mai mult de 5 minute până să încep să mă mișc și peste 10 minute eram ridicată, cu mâna dreaptă susținându-mi puternic mandibula. Bătrânelul a apelat Salvarea și m-a descris ca fiind ”un băiat la vreo 20 de ani” moment din care a început o parlamentare jenantă și umilitoare probabil. L-am auzit pe bătrân spunând: ”Eu mi-am făcut datoria să vă anunț. Dacă vreți veniți, dacă nu ….”
Am gândit rapid: în 5 minute ajung la birou, Salvarea nu va veni și oricum în traficul de-afară …. nu are rost să stau o oră pe bancă, sperând să vină. În momentul în care am făcut primii pași m-a lovit o cruntă durere din interior, la urechea stângă. A fost elementul determinant să vreau totuși să ajung la un medic, de urgență.
Cu chiu cu vai am ajuns la birou și am întrebat-o pe prima colegă cate mi-a ieșit în cale, dacă are timp să vină cu mine la urgență la Floreasca. Un alt coleg a sărit în mașina firmei și m-a dus la spital, cu mici peripeții. Acolo nu avea loc de parcare, așa că am coborât și ne-am dus pe jos, după care colegul a plecat, nu avea rost să stea și el. Patru ore am stat prin spital. M-a luat în primire un brancardier, apoi medicul de gardă, Lică Mircea, un tip empatic, cu siguranță utilizator de bicicletă. Am stat acolo vreo 10 minute, pe un pat. Erau și studenți în practică. Din bărbie tot picura un fluid uleios, piciorul drept era tot o rană, de la genunchi. Nimeni nu a schițat măcar un gest să îmi curețe rănile sau să se uite la bărbia aia de care mă apucasem ca o disperată. Inițial m-au repartizat eronat la neurochirurgie și am fost martora auditivă a măcănenilor doctorului în cauză. Am revenit la camera de gardă, am fost trimisă frumușel să găsesc camera de radiologie, pentru radiografie la torace, doar căzusem pe el din plin. Eu și Livia, colega care mă însoțea, am reușit într-un final să găsim radiologia respectivă, căci sunt mai multe și nu există indicatoare. Trebuie să fii foarte atent atunci când ți se dau indicațiile topografice, altfel ești ca în labirint. Noroc că mă duceau picioarele. În 10 minute aveam radiografia, nici o fractură.  Am primit apoi o altă trimitere, alt etaj, altă ușă, un doctor al cărui nume începe cu R trebuia să îmi studieze cavitatea bucală, mandibula, maxilarul. Urcă iar pe scări, caută, cotrobăie, întreabă, rătăcește, găsește, intră, așteaptă. S-a uitat, a diagnosticat ”90% sigur nu aveți fractură, dar șocul a fost foarte puternic, nu veți putea mesteca, nu forțați, nu deschideți gura prea mult, nu căscați, nu dați capul pe spate. Va trece în timp, este un traumatism grav, articulațiile de îmbinare dintre mandibulă și maxilar au fost suprasolicitate prin suprapunere, aveți grijă.”. Și mi-a recomandat să merg pe str. Aman 20 să fac o radiografie panoramică a danturii. Am făcut-o vineri și m-a costat 60 de lei – să nu uit să menționez.
Am trecut apoi pe la o ecografie rapidă  a stomacului, pentru a se vedea dacă am vreun organ rupt, spart, pleznit. Nu am văzut niciodată o ecografie mai rapidă și mai superficială, nu a durat un minut să mă mânjească cu gel și să îmi spună că a terminat. Așteptam să îmi dea un șervet să mă șterg. Nu avea nici hârtie igienică!! Absolut nimic. La intrarea în cabinet scria că pacienții trebuie să aibă asupra lor șervețele de hârtie ca să se curețe, mi-a arătat Livia când am ieșit. Nu te ajută nimeni să te ridici, să pășești, să te ștergi, să dispari. Este un real spectacol umilitor.
Am revenit la domnul doctor rezident Lică Mircea. Lipsea momentan, dar am putut aștepta pe pat. Erau 3 studenți. Mă uitam la rănile mele necurățate și la ei și nu pricepeam.  Am rugat să mi se facă ceva la bărbie, dacă se poate, că trecuseră două ore și tot picura fluid din ea. Eh, și cu chestia asta am bulversat mica echipă de practicanți, două fete și un băiat. Una din ele a început să caute pansamente și mai nu știu ce, a renunțat după câteva minute și a concluzionat că e mai bine să vină medicul. Și acesta a venit, tânăra i-a transmis rugămintea mea și desigur că era normal să fie așa, deci s-a ocupat rapid și de bărbie. Adică mi-a spus că mai întâi îmi va administra o injecție puternică, uleioasă, contra durerilor care urmează să apară odată cu ieșirea din șocul căzăturii. Și injecția a fost foarte lungă și anormal de dureroasă. Sora care mi-a făcut-o m-a întrebat: ”Mereu sunteți atât de sensibilă?” ”Da, e dreptul meu să fiu sensibilă, nu?” ”Am întâlnit doar două persoane până acum atât de sensibile la serul acesta, printre care a doua eram eu!”.
Doctorul Lică mi-a admirat indiscret bărbia și m-a informat că e cam nașpa. S-a uitat la mâini, a văzut că stânga se cam umflase și a spus că cel mai bine ar fi să mă trimită la ortoped. Dar până una alta m-a trimis la chirurgie, unde urma să mi se coasă bărbia. Mă rugam să fie cu anestezie!! Acolo, în camera mare de primiri, era nebunie. M-a tras cu el într-o cămăruța pe stânga, unde m-a dat în primire unui asistent. Și am tras o orizontală, așteptând cam 40 de minute până să se ocupe un medic și de mine. Față de cazurile existente, eu eram un fel de entitate neglijabilă, așa că am stat cuminte, doar că nu eram invizibilă.  Am asistat și la un alt caz, pe patul vecin, absolut terifiant, pe care însă nu îl voi povesti. Dl. Dr. Măciuceanu Bogdan a fost un alt empatic și simpatic. M-a terorizat înfiorător cu o dezinfectare profundă a bărbiei mele secționate, a introdus ser de trei ori și a tot curățat, la final m-a apucat plânsul de durere, dar știam că face bine. Apoi m-a întrebat dacă am cumva ticuri nervoase, sau dacă, de felul meu, sunt copil cuminte. Dacă să mă coasă sau să-mi pună niște copci doar? Condiția pentru tipul acela de copci autoadezive era să nu umblu deloc la rană, să nu mă scarpin, să nu o stânjenesc pentru 10 zile. Și-a dat seama că sunt copil cuminte, am promis că nu voi face gesturi necugetate, iar el a promis că voi avea o cicatrice frumoasă la finalul vindecării. La final am asistat la un monolog frustrant al medicului: ”Așa, și rănile de la picior tot chirurgia le curăță? Păi de ce tot noi? Că așa e în spitalul ăsta …” etc. Dar mi le-a curățat rapid, usturător și frumos, mulțumirile mele profunde. După mai mult de trei ore eram, în sfârșit, curățată și dezinfectată. Așa că, după o oră, cu bărbia împachetată, am ieșit din cabinet. Lavinia, draga de ea, încă mă aștepta.
Coboară iar la  camera de gardă și cu o privire galeșă a medicului empatic am fost convinsă să merg la ortoped.  Urcă iar etaje, caută iar, întreabă, rătăcește, găsește, intră. M-au trimis la radiologie din nou, pentru mâna stângă. Nu era fractură, dar era entorsă. Am ieșit de la ortoped după alte 20 de minute, cu un ghips frumușel și o recomandare pentru 7 zile de imobilizare.
Coboram, pentru ultima oară, la camera de gardă. Aici am primit o rețetă pentru antibiotic și antiinflamator și atât. Aici am fost neatentă și am plecat fără să cer vreo hârtie pentru medicul de familie. Dar mă simțeam bine, efectul injecției și-a spus cuvântul.
Am ajuns după-amiază la medicul de familie și am primit doar cele 7 zile de medical, inclusiv week-endul. Era miercuri, miercurea următoare trebuia să reintru în normal.
Prima noapte am dormit, eram terminată.  A doua zi am zăcut, era joi. Seara mi-am dat seama că măselele din spate, de sus, nu erau doar un pic ciobite, ci secționate. Și mă durea la cea mai mică atingere, dar nu puteam scoate jumătățile mișcătoare, care se adânceau în gingie. Vineri am ajuns la stomatolog. Cu o anestezie puternică și foarte dureroasă, a fost posibil  să îmi extragă partea ruptă din măsea. Din păcate, din cauză că nu pot deschide îndeajuns maxilarul, nu poate executa lucrarea, mai așteptăm. Voi continua cu mălai fiert, nu mor din asta.
Marți dimineață m-am trezit și nu m-am putut ridica din pat. Dureri crunte din stânga toracelui răbufneau incredibil, nu puteam ofta, mișca, nu mă puteam așeza sau ridica. Am zăcut marți. Și miercuri. Am anunțat la birou că vin luni. Miercuri și joi le acopeream cu un week-end lucrat. Vineri din concediul de odihnă. Dar luni dimineață mi-am dat seama că o săptămână la orizontală ar fi indicată. Pe lângă insuficiența alimentară, erau durerile mari din torace și încheieturile foarte slăbite ale mâinilor. Mă simt ca un olog care se ajută de genunchi și coate.
Am vorbit cu medicul de familie. Din cauză că aveam deja 30 e zile de medical pe ultimele 12 luni, el nu îmi mai putea da nici o zi. Și mi-am adus aminte cu nervi că atunci când am fost gripată și am avut nevoie de o săptămână, el mi-a dat de luni până duminică, mâncându-mi astfel 2 zile (cele de week-end) de pomană din porția de medical la care avem dreptul. Dar nu te iei la discuții cu medicul de familie. Singura soluție era să merg la el, să iau o trimitere la un ortoped. Greu pe caniculă, singur, cu dureri, dar m-am dus cu metroul de la Păcii la Drisdor și de acolo pe jos 15 minute. Cea mai apropiată clinică unde puteam intra la un ortoped era Vitan. Am intrat într-o farmacie să întreb cum ajung acolo, eu luând-o inițial spre Alba-Iulia. Farmacista, lovită de caniculă, sărăcie, frustrare sau alte supărări mi-a spus să merg spre Drisdor. Am avut imprudența să întreb: ”Păi Mall-ul nu e spre Alba-Iulia?” (Drisdor era în sens opus). ”Dacă tot ați intrat și ne întrebați și vă dăm o informație gratuită, de ce nu mă credeți?” Am rămas perplexă, am lăsat-o să spună și am plecat cu mulțumiri și plecăciuni pentru informația gratuită!! La gestul meu de zâmbet larg m-a zdrobit durerea din urechea stângă și am stat 5 minute în stradă să îmi revin.
Ca să nu mai dau bani pe transportul în comun am luat-o pe jos, cam 20 de minute. La etajul 2, stânga, camera 189 era cabinetul de ortopedie, din păcate nu am notat numele doctorului și nici nu am luat o copie după cartea lui de vizită, având destule xeroxate pe birou. Medicul vorbea la telefon. Am așteptat 10 minute afară, disciplinată, după care am cioconat din nou și am intrat. El și-a strigat asistenta, o blondă cu pretenții autoritare (după figură și ton), neapetisantă, plictisită, și a dispărut pentru a-și continua conversația telefonică privată.
Asistenta a întins mâna spre mine, cu niște minungrozitoare unghii verzi. Era prea cald și probabil că articula greu, dar eu am înțeles gestul ei și i-am înmânat trimiterea. Mi-a cerut hârtia de la spital. ”Am lăsat-o la medicul de familie.” ”Păi nu trebuia.” ”Dacă o să mă lăsați să spun șirul poveștii, poate ne și înțelegem. Medicul de familie mi-a dat 7 zile de medical în baza acelei hârtii de la spital.”
A venit doctorul și am început să povestesc ce și cum și de ce ajunsesem la el de fapt.  Pe o ușă din încăperea următoare a intrat un tip, un civil, cum că era gata și îl aștepta pe doctor să termine cu mine. Mi-a dat impresia unui aranjament ad-hoc, în spitale ne lovim cel mai adesea de astfel de situații. Deci doctorul era deja cu mintea dincolo, nu la mine.
I-am spus ca mă îngrijorează durerea toracică și, secund, încheieturile de la mâini. M-a tras spre el, stând pe scaun, eu în picioare, m-a prins cu mâinile de mijloc și m-a ascultat cu urechea dreapta în dreptul coastelor de pe stânga. După două minute a concluzionat că nu pare a fi o fractură sau fisură. I-am spus că la spital mi s-a făcut radiografie și nu aveam nici o fractură.  ”Și vreți concediu medical?” ”Aș avea nevoie de câteva zile, pentru că am probleme cu respirația, poziționarea, durerile ….” Nu m-a lăsat să îi explic că nu mă puteam baza pe mâini, mă ridicam și mă culcam cu mare greutate, nu puteam ofta, strănuta din cauza durerilor. Plus că mâncam mămăligă punctând urechile cu degetele de la mâini, să mai atenuez durerea la tentativa de masticație. S-a adresat asistentei: ”Are trimitere?” ”Da.” ”Și celelalte acte?” ”Nu.” ”Aduceți declarația, adeverința și veniți din nou.” După care a plecat.
Asistenta mi-a dat lista cu documentele pe care ar fi trebuit să le aduc, informații pe care ar fi trebuit să le aflu de la medicul de familie, înainte de a bate drumul până aici:
”- declaratii tip - 2 buc - se cumpără de la parter, 20 bani bucata (!!)
- trimitere de la medicul de familie, către ortopedie
- adeverinta de salariat care sa specifice si nr. zilelor calendaristice de concediu medical din ultimele 12 luni + copie
- carte de identitate + copie
- alte documente care sa ateste boala + copie
- copii certificate medicale anterioare, bilete de iesire din spital, recomandari de la medici specialisti, scrisori medicale.”
Am plecat, ce să fac?
Ar fi trebuit să mă mișc rapid, să mă întorc la medicul de familie, poate mai avea hârtia mea de la spital, să merg la servici, să primesc adeverința de salariat și să revin la ortoped până la ora 14. Era ora 13. Sau să iau drumurile la picior a doua zi.
Tocmai când mă întrebam dacă se merită efortul, am dat cu ochii de textul declarației și m-am revoltat. Instantaneu mi-am dat seama că, cel puțin pentru acest caz, nu voi accepta să semnez o aberație prin care mă oblig să stau la domiciliu între orele cutare și cutare. Practic, între orele 8 a.m. și 8 p.m. puteam lipsi doar două ore din casă. Parcă aș fi infractor!!! Nu mai am acum puterea să comentez abordarea medicului ortoped - aducându-mi aminte dureros de viu de abordările tuturor medicilor din Germania, cu care m-am intersectat în cei patru ani de existență pe acolo, din care un an aproape l-am petrecut prin spitale, cabinete și tratamente -, mi-am suprasolicitat mâinile și mi-e foame și dor de ducă.

Am plecat spre casă, pe aceeași caniculă, ținând brațele strâns încrucișate peste piept, ca să atenuez senzația de durere la nivelul de torace și cap al pieptului. În trenul de metrou simțeam cum se formau lacrimile în colțurile ochilor. Neputință, frustrare, revoltă, furie, singurătate. Sentimentul acela că, la o adică, suntem singuri, nimeni și nimic nu ne poate ajuta..... Anii petrecuți în Germania, unde de fapt m-am format, m-au făcut să cred că sistemul este gândit de oameni și exclusiv în folosul acestora. Compar medicul de familie de acolo, der Hausarzt, cu medicul de familie de aici. Cel de acolo era ca un fel de părinte, nu te lăsa să îți cureți singur rana sau să te deplasezi la el la cabinet dacă erai bolnav și acuzai dureri mari. Nici măcar nu exista conceptul că dacă ai fost la urgență și ți s-a aplicat un bandaj sau un ghips, pacientul se va ocupa apoi singur de schimbarea bandajului sau îndepărtarea ghipsului. Dacă puteai, te duceai tu la el la cabinet să îți schimbe bandajele, ocazie cu care mai arunca un ochi critic asupra evoluției rănilor. Dacă nu puteai, venea el la tine. Nici măcar nu se punea altfel problema, el era și se simțea realmente responsabil pentru buna ta funcționare. Este șocant. Dr. Luthard ... îi duc dorul. Iar în spitale domnea o disciplină fantastică. Curățenie și liniște. Singura chestie care știu că mă teroriza atunci când aterizam prin vreun spital era modul în care dimineața la 7 asistenta trezea pacienții din pavilion. Soldățește, grobian, fără pic de sensibilitate. Făcea parte din terapia omului bolnav, care cu cât zace și lâncezeșe mai mult, cu atât se va vindeca mai lent și se va complace în statutul de orizontală. Atunci înjuram, dar mai târziu am înțeles efectele sistemului respectiv.
În România, sistemul este făcut de niște bipezi, împotriva omului. Exista un cerc închis care beneficiază de toate beneficiile și portițele existente în sistemul declarat, restul poate muri în centrul atenției, căci va fi subiect bun de mass-media. Nu este o concluzie de acum, este o constatare pe care o port cu mine de 15 ani.

Am pepene acasă, dar nu îl pot apuca, să tai o felie și să mănânc. Mai încerc mâine.
Cu greu am reușit să fac mămăligă, în micul tuci cu mâner, clătit, dar nespălat.
Îmi țin în continuare încheieturile mâinilor bandajate, să le protejez, să își revină mai repede. Mi-a luat 20 de minute să reușesc să mi le bandajez.
Fac exerciții cu mandibula, să o ajut să își revină. Și să pot merge la stomatolog, să îmi repare ce am spart.
Și mai am două variante care îmi joacă prin cap: să mă sinucid sau să vând tot și să plec undeva în India, Pakistan sau la Draku!
mă întorc la lectura acestei cărțulii .... click here
P.S.1
O parte comică a situației este atunci când pisoiul meu de vreo 3 kg, se uită la mine în sus și eu nu îl pot ridica în brațe, din cauză că încheieturile mâinilor, care și-așa au doar vreo 12 cm pe circumferință, sunt încă prea fragile.
P.S.2
23 august: na, ca la un moment dat nu mai ai zile de concediu de odihnă, pentru a le putea folosi să te recuperezi, adică ca și concediu medical. Și m-am dus la job (”Be happy, you still have a job, ce te mai plângi?!?!? Uăăă!!!”). Mă duc cu hârtia de concediu medical de 5 zile. Având cod 2, adică accident în drumul spre locul de muncă, mi s-a spus că trebuie să merg la .... Casa de Pensii, să caut un medic specialist care să își pună parafa pe certificat. Alfel nu mi se ia în considerație!!! Dă și sună medicul de familie, care nu știa despre ce este vorba. Ne-am deșteptat amândoi citind pe verso, scria clar. Nu știa unde să mă trimită, cu cine să iau legătura. Rezolvarea cea mai simplă era să trec la el și să modifice, să facă cod 6 în loc de 2 și astfel să nu mai am nevoie de nu știu ce comisie și parafă și drumuri și căutat etc.
Am suportat foarte greu prima zi de lucru, durerea de sub coaste, la respirat și mișcat, statul pe scaun și celelalte neajunsuri ale locului de muncă mă ucid lent.
(va urma o analiză la rece)

Montag, 9. August 2010

impactul cauzei ”jos pistele de pe trotuar!” și cum aderăm la o cauză

Acesta nu este un text jurnalistic. Este - în mod vădit - un text relativ haotic. Precum tot ce se întâmplă în jur. Nu este concis și drept la obiect, nu este o știre, este o opinie și, indirect, o invitație la reflectare și, de ce nu, exprimarea punctelor de vedere.
Îmi place Facebook. Este singura platformă on-line pe care am rămas și îmi place tonalitatea neutră. M-am săturat de 10 ani de site-uri de joburi și matrimoniale unde toată lumea ”is looking for friendship”. Desigur că încă mai am de lucrat la chestia cu ”friends”, dar dacă tendința generală merge spre devalorizarea conținutului unor termeni, atunci nu ai cum să stai tot timpul în perpendicular. Ah nu, că două axe perpendiculare tot se mai intersectează la un punct. Cu paralelismul e mai greu, că mergi tot timpul în paralel cu ceea ce se întâmplă și nu te intersectezi niciodată cu cealaltă linie ....
Ne-am obișnuit, datorită universului virtual, să jonglăm cu foarte multe tematici și aspecte, fără să acordăm atenție deosebită unor domenii particulare și fără să discutăm despre ceea ce știm în primul rând. Deși românii au pretenția de a fi trecut, fără profesori și fără examene, de la socialism la capitalism, mentalitatea este tot cea din socialism, când lozinca era aceea a unei ”societăți socialiste multilateral dezvoltate, în care unul muncește pentru toți și toți pentru unul, ce-i al meu e și al tău”, așa că eram pregătiți, educați, instruiți și îndoctrinați să facem de toate, să rezolvăm orice și să ne dăm cu părerea în orice domeniu. Toată lumea (persoanele de față nu se exclud) scrie, toată lumea se consideră autor de texte jurnalistice, toată lumea invită pe toată lumea fără a filtra pe cine pentru ce tematică să invite, toată lumea dă click cu foarte mare ușurință la orice, adună imense mulțimi de ”prieteni” cu care nu schimbă nici măcar un salut, toată lumea se simte cool sau se simte datoare să intervină pe forumuri, pe domenii despre care habar nu are, să transforme orice într-o ”cauză socială” și să pretindă suportul automat al tuturor celorlalți. Mă invită cineva să devin adeptul clubului de pescuit .... păi ce se fac eu în clubul de pescuit, când nici măcar activitatea în sine nu o agreez?  Oameni care ucid din plăcere ....  dacă aș putea, aș interzice acest sport. Pescuitul și vânătoarea, le-aș interzice de imediat. De ce mă invită omul pe mine, când pe profilul meu apar foarte clar activitițile și interesele în jurul cărora mă învârt. În afară de faptul că am acolo un ”swimming”, în rest nimic nu se apropie de domeniul acvatic, totul are legătură cu terestrul și înălțimile. 
Contactele mele pe Facebook vin din domenii legate de sport în general. Mountain bike, trekking, climbing.
Am primit azi o invitație de a susține o cauză legată de un nou proiect foarte scump al Primăriei, de a amenaja noi piste pentru biciclete, pe trotuare. Cauza se numește jos pistele de pe trotuar! (cu semnul exclamării ca și un simbol al violenței verbale) - ceea ce te duce imediat cu gândul că se militează pentru mutarea actualelor piste. E vorba de București. Este o utopie. Este o chestie care dă bine și frumos exclusiv pe hârtie, aș îndrăzni să spun. Și asta din prisma unei analize foarte pragmatice a evoluției traficului și numărului de mașini din București din ultimii 4 ani. Și mai ales din prisma analizării educației la nivel de mase a tot ceea ce ține de trafic și comportamentul individual în trafic .... dacă vă uitați la unele aberații care au costat bani grei, amenajate chipurile tot ca urmare a comportamentului oamenilor ..... despre asta am scris în romania-este-o-tara-frumoasa-dar .... punctul 8
Când am văzut inițial mesajul m-am gândit că ”da, este ceea ce vreau și eu de fapt. La ce bun benzi pentru biciclete paralele cu carosabilul, dacă ele sunt blocate de mașini parcate și de pietoni, iar tu, ca și biciclist, dacă o iei pe carosabil, te poți pomeni amendat tocmai din cauză că rulezi în paralel cu banda de trafic dedicată ție!”. Și la drept vorbind, săptămâna trecută chiar am făcut un link  click here cu vreo 50 de fotografii cu mașini astfel parcate și l-am trimis, însoțit de o scrisoare, către Poliția Rutieră, concluzionând: ”Este aberant ca în centrul Bucureștiului, din cauza aplicării partinitoare a legislației, bicicliștii nevoiți să o ia pe carosabil să fie pasibili de amenzi, în timp ce autoturismele stau frumos parcate pe benzile lor. Găsiți o soluție, ori schimbați legislația rutieră, ori desființați pista de pe Bd. Kogălniceanu și de pe unde ar mai trebui prin București. Eu nici măcar nu voi opri bicicleta dacă mă fluieră vreun polițist pe motivul ăsta, merg pe carosabil pe riscul meu!”
Totuși am dat ”ignore” la cauza respectivă. Cel puțin pentru moment. Iată de ce:
1. În urmă cu ceva ani, pe forumul BateȘaua au fost discuții foarte aprinse despre ce fel de piste, unde și mai ales pe ce segment să se amenajeze: pe carosabil sau pe trotuar? Luni întregi s-a dezbătut subiectul înainte de a apare orice semn de dâră galbenă prin București.
2. Au apărut benzile, toate pe trotuare. Multe negândite. Nu îndrăznesc să spun că toate sunt negândite, pentru că nu le cunosc pe toate. Mie personal și banda din Herăstrău mi se pare absolut inutilă. Doar nu își imaginează cineva că ies oamenii la plimbare și nu vor călca pe cele două benzi paralele??? Sau că acestea nu vor fi blocate în week-end de chioșcurile cu souvenir-uri care se organizează toată vara??? Mie mi se pare doar că cineva avea nevoie de un proiect-paravan care să motiveze niște cheltuieli.
3. Argumentul acestei noi cauze este că ”am experimentat benzile pe trotuare, sunt inutile! Mutați-le pe carosabil!” Sună a argument, dar pentru mine nu reprezintă soluția căutată de bicicliști și de toți cei care promovează utilizarea bicicletei în București. Cei mai sportivi și mai tineri vor folosi oricum carosabilul, indiferent de existența sau nu a pistelor. Iar cei mai în vârstă, copiii sau cei care pur și simplu au ieșit la o plimbare la șosea se vor bucura de investiția deja făcută și vor folosi benzile de pe trotuare. 
4. Spuneam în alte comentarii de-ale mele că România avea privilegiul, începând cu 1990, nu să descopere roata și focul, ci pur și simplu să se inspire și să copieze din experiența altor țări. Lucru care nu s-a întâmplat pentru că s-a furat prea mult, s-a corupt prea mult și pe nimeni nu a interesat decât propriul buzunar și îmbogățirea peste noapte. România a trecut de la socialism la capitalism în decurs de o săptămână, fără nici un fel de pregătire. După 45 de ani de incriminare a capitalismului, desigur că nimeni nu știa în 1990 în ce constă capitalismul de fapt, privit ca o ciumă până în momentul acela. Singurele reverberații asupra ideii de capitalism, pe care le mai aveau românii muritori de foame, se reduceau la imaginea unei mese bogate, a unor haine colorate pentru copii și a lipsei de uniformă școlară, fără obsedanta bentiță, matricolă, cravată de pionier.
5. Mai spusesem într-un comentariu de-a meu că nu știu cum se face, dar in România totul este gândit de la final spre debut. Pistele de biciclete de pe trotuare sunt o altă dovadă a acestui lucru și cât de oportun au fost ele amenajate în multe locuri a constituit subiect de discuții pe forumuri la foarte scurt timp după inaugurarea lor. Desigur că apariția lor a fost un prilej pentru unii de a-și asuma niște merite, amenajarea lor a fost cu siguranță un prilej pentru alții de a-și mai cumpăra o vilă, un bloc, de a-și mai deschide vreo afacere și de a mai face vreo vacanță pe Lună. În linii generale, proiectul a fost bine primit și aplaudat. Faptul că aceste piste sunt în procent de probabil 70% impracticabile denotă faptul că nu au existat studii de fezabilitate, nu a existat interesul de a se gândi foarte bine investiția în sine. Era o căciulă de bani care trebuia golită și atât. Cel puțin asta este percepția mea ca și cetățean contribuabil, ca pieton, ca șofer și ca biciclist în capitala României. După o experiență de 4 ani ca pieton și biciclist în Germania. 
6. Revenind la cauza în sine, constat că românul nu se dezminte. Gândește iar invers.
a) nu există educație rutieră
b) carosabilul nu mai face față de mai mulți ani numărului de mașini, acolo unde sunt 2 benzi de circulație, devin 3 benzi în orele de vârf! Din păcate, carosabilul nu este elastic ..... și un prim pas ar putea începe cu o investiție a Primăriei în indicatoare de acest gen, nu?
c) conducătorii auto nu iau în calcul participarea la trafic, pe carosabil, și a altor elemente, cum ar fi bicicliștii. Abia dacă îi iau în calcul pe motocicliști, în virtutea faptului că un motociclist în trafic are dreptul legal de a ocupa spațiul unui autoturism, deci nu este obligat să se refugieze înghesuit pe dreapta carosabilului. Bicicliștii nu au acest drept din cauza vitezei reduse de deplasare.
d) sună redundant, dar continui: conducătorii auto nu au educația rutieră de a lăsa dreapta liber. Nici măcar atunci când au spațiu suficient pe stânga, tot nu o fac. Pur și simplu nu își dau seama și nici nu prea le pasă, căci nu sunt constrânși de nimic să se gândească la acest aspect.
e) Pistele de pe trotuare sunt de multe ori blocate de pietoni. Tot din lipsă de educație (în sensul pozitiv al termenului). Femeilor cu tocuri înalte li se pare mai ușor să meargă pe banda aceea asfaltată, în loc să se chinuie pe vreo piatră cubică. 
f) săptămâna trecută fotografiam în liniște, pe Bd. Kogălniceanu, un motociclist care tocmai iși parca motocicleta pe pista de bicicletă de pe trotuar, în spatele unui autoturism parcat exact pe pistă. Omul nu a avut nici cea mai mică intenție să respecte destinația pistei și chiar am schimbat două fraze, în care el îmi spunea că și motoreta lui e tot un fel de bicicletă, iar eu îi explicam că pista nu e loc de parcare nici măcar pentru biciclete! Am făcut fotografia și am plecat mai departe, alte 20 de mașini se înșiruiau frumos pe galbena dâră care a costat bani mulți la vremea respectivă.
7. De ce spun că românii gândesc și aplică invers, sărăcindu-se singuri?
În urmă cu exact un an, BateȘaua vroia să înceapă o acțiune de educare a conducătorilor auto, pietonilor și bicicliștilor. Conform educației primite în spiritul ”decât să stau degeaba, mai bine muncesc degeaba”, m-am oferit voluntar (între timp, datorită abordării specifice, m-am cam lecuit și  de acest voluntariat).  Eram puțini, la prima întâlnire (și unica în decurs de jumate de an) am fost ăn total doar 5 oameni. Trebuia să ne constituim în mai multe echipe de voluntari și să împărțim fluturași cu toate detaliile: cum ar trebui să mergi ca și conducător auto, ce spune legislația, la ce să fii atent, cum să te comporți ca și biciclist față de șoferi și de pietoni, cum să te comporți ca pieton față de bicicliști, cum să te comporți ca șofer față de biciclist. Din păcate, deși am fost câțiva voluntari și chiar un șef de echipă, BateȘaua a tergiversat proiectul din motive necomunicate timp de mai multe luni. Astfel că, deși mă bucuram să fiu toată vara trecută în trafic și să fac aceste ore de educație, în luna octombrie am anunțat că disponibilitatea mea pentru proiect a obosit și, din lipsa totală de comunicare pe parcursul a vreo 5 luni de zile, mi-am redirecționat energia pe alte proiecte. Șeful de echipă a avut și el aceeași abordare, ceea ce este de înțeles. Teoretic, proiectul era bun. După vreo 3 luni de derulare practică a proiectului, urma să ieșim cu câte un reprezentant al Poliției Rutiere și să se aplice amenzi celor care blocau pistele cu mașini parcate neregulamentar.  Abia după aceea poți vorbi despre o implementare a unor piste și pretenții, după ce informezi și educi pe toți cei implicați în trafic. Eu așa zic că e rațional și eficient. Legislație, informare, acțiuni, control și amenzi.
8. Să menționez și faptul că nici bicicliștii nu prea au idee de anumite reguli în trafic, care mai ales pe carosabil le pot salva viața! Câți bicicliști ați văzut că semnalizează schimbarea de direcție, depășirea, intrarea pe bandă sau oprirea? Eu am văzut extrem de puțini. Ori chestia asta trebuie învățată și aplicată ca și obligativitate pentru siguranța tuturor. Dar la noi se circulă, așa cum deja am dezbătut pe www.ciclism.ro, fiecăruia după cum i se fâlfâie! Teribiliștii pe două roți, care sunt destui la număr, consideră că nu deranjează pe nimeni dacă circulă după propriile lor reguli și cine circulă prin București știe foarte bine la ce mă refer. Insistând pe partea de educație, câți din cei care citiți sau cei pe care îi cunoașteți știați dinainte cum semnalizează biciclistul intenția de oprire? Ei bine, și mai puțini șoferi știu acest semn. Ca urmare, oricât ar gesticula,  dacă nu vorbim toți o limbă comună și nu codificăm și decodificăm corect simbolurile, nu rezolvăm absolut nimic și în caz de accident nici măcar nu se va realiza cine, ce și de ce a greșit. E ca și cum urli în urechea surdului, de la spate și te enervezi că nu se dă la o parte!
9. Având în vedere cele expuse mai sus, de ce să mă aventurez iar într-o ”cauză” care nu are nici o bază, nici o rațiune, decât voința unor bicicliști de a fi așa cum vor ei. Vreți piste exclusiv pe carosabil? Pe riscul vostru? Sau în caz de accidente veți avea pretenția să fiți despăgubiți, îngrijiți și eventual să căpătați o rentă viageră pe viață pentru faptul că v-a deschis unul portiera din dreapta mașinii în timp ce el stătea la semafor sau la coadă pe pod, iar voi aveați vreo 200 de m liber pe dreapta și vă deplasați siguri pe voi cu 25 sau 30 km/h? Asta e ideea? Aveți cumva de gând să și citiți, aplicați și respectați regulile elementare de circulație? Că deh .... doar sunteți în trafic, chiar și pietonii li se supun.
10. A avea o idee, chiar și bună și chiar și îndreptățită nu înseamnă automat să ieși cu ea în public. Eu zic că trebuie un pic schițată și discutată inginerește la modul cel mai serios. Apoi ieși cu ea în public, prezentând niște elemente de bun simț: argumente pro și contra, avantaje și dezavantaje. Alfel se numește manipulare.
Îmi asum orice aș fi înțeles greșit. În concluzie, am exprimat această opinie pornind de la titlul cauzei respective, nu de la ideea de fond a cauzei respective, chiar dacă mie realizarea unui astfel de proiect acum în București, când nici măcar nu s-au găsit soluții pentru fenomenul parcării, mi se pare foarte imatură. Una este să ceri imperativ ”jos pistele de pe trotuar!” și alta este sa spui ”NU pistelor noi pe trotuare, avem și noi dreptul la carosabil!” - de exemplu ....
În altă ordine de idei, cred că mulți pensionari se vor gândi că cele 5 milioane de euro ar fi putut avea o destinație mai umană până una-alta (nu interesează aici linia de buget, cine ce căciulă are, ci impactul sonor a ceea ce se întâmplă și implicațiile care vor ține de viață vs. moarte, a trăi vs. a supraviețui etc.). Este regretabil că amestec tematicile, dar mi se pare inevitabil și de bun simț la momentul actual.
06.06.2010 - anka
P.S.1/07.06.2010
Iar am făcut fotografii cu piste de bicicletă blocate de autoturisme și motociclete. Draga de ea, chiar și o dubă cu număr nemțesc bloca pista la mica benzinărie dinaintea Facultății de Drept, dar șoferul nu era, l-aș fi agățat la o întrebare, dacă la el în țară și-ar permite chestia asta .... acum, dacă stăm strâmb și judecăm drept, un număr de înmatriculare made in Germany nu implică automat că este vorba de un posesor sau un șofer neamț, nu? Că de când cu intrarea in UE și cu globalizarea asta .... nici pe sexe nu ne mai recunoaștem între noi uneori ... :-)
În timp ce pierdeam timpul oprind bicicleta, scoțând aparatul etc. etc. etc. mă și gândeam: ”ha, ce ne mai place haosul ăsta! De fapt nici nu vrem să fie ordine, ne-am dezminți ginta latină! Păi biciclistul se revoltă că șoferistul parchează aiurea. Șoferistul ce să spună, atunci când biciclistul trece pe roșu sau intră prin intersecții aiurea, sau virează fără să semnalizeze? De ce să fie biciclistul mai șmecher? Că el nu are număr de înmatriculare, nu îl prinde poliția la o adică, nu se alege cu carnetul luat, nici cu amendă, nici cu puncte, nici cu penal .... uite eu aseara, par examplă: eram pe Iuliu Maniu, doar ce trecusem de gura de metrou dintre Statuia Leul și eram pe pista de biciclete, pe carosabil fiind teroare. Și ajung la zebră. Loc unde pista de biciclete o ia la stânga, să traverseze. Aveam viteză aproape nulă, tocmai se dăduse verde la mașini, dar intrarea pe zebră era ocupată de o ”pietoancă” care, deși m-a văzut că vin și m-a auzit că dau un claxon de bun simț, nu și-a mișcat fundu la o parte. Eu de bun simț, nu am dat peste ea .... și la o diferență de câțiva mm probabil, pedala bicicletei s-a agățat de ridicătura trotuarului și s-a dat peste cap exact 360 de grade și evident eu am fost întinsă pe jos, dar totuși norocoasă ca reușisem oarecum să mă desprind de cadrul bicicletei, altfel făceam și eu un hopa-mitică în cap (aveam casca, ce-i drept!). Păi și ce să-i fac eu ”pietoancei” mai mult decât să o numesc idioată și ignorantă? Avea ea vreo vină ? Nuuuuu! Că doar pietonii nu dau examen de ieșit pe stradă, nu?  Și pentru că trăim într-o societate unde am ajuns să ne scuzăm cu ”Vai tu, iartă-mă că îndrăznesc să trăiesc și să-ți fur aerul!” (Nu râdeți, este replica pe care eu am dat-o cuiva în metrou! Tipa s-a înroșit toată și s-a pierdut în mulțimea pestriță, se întâmpla astă iarnă!). De ce suntem noi șoferii mai proști, că doar împărțim același trafic și ne supunem aceluiași cod rutier? Ia să vedem cum ar fi să cerem și noi instituirea carnetelor de condus biciclete în trafic, de dotări obligatorii, de purtat cască (că și noi suntem obligați să ne punem centura aia care ne strivește burta!!! Și dacă ce? E burta mea!!), de taxe de înmatriculare, cu tot cu număr, de taxă de drum, de asigurare obligatorie ..... Păi ce, suntem mai proști???”
P.S. 2 Apropos, știți ce amendă plătește în Germania un biciclist dacă e oprit de  Polizei pe timpul zilei și se constată că nu are lumini pe bicicletă? Eh, aveți idee că se poate și asta? 50 EURO. 
P.S.3 Rulam azi (10.06.2010, 15:50) pe două roți pe Iuliu Maniu, spre Autogara Militari. Am trecut de intersecția cu Dezrobirii și după ce am depășit spațiul dedicat pieței de fructe și legume am intrat pe strada din dreapta, unde mașinile au interzis, fiind cu sens unic. Deci și bicicliștii ar avea interzis, nu? Deci eram în culpă. Vroiam pur și simplu să intru în piață și asta presupunea vreo 20 de metri pe strada respectivă. Din față venea o mașină, abia pornise. Omul avea dreptul să nu oprească, căci eu eram pe semn interzis. Eu am oprit, dar șmecheria din mine nu s-a abținut să îi spună: ”Ai fi putut să mă lași să trec...” ”Da de ce să te las cucoană? Că ești pe interzis!” ”Uite d-aia, ca s-arăți că ești un domn!”
Altă replică nici nu puteam să am și știam că nu am dreptate, mă iritase doar faptul că pe el l-ar fi costat doar 2 secunde să nu apese pe accelerație, timp în care eu aș fi avut timp să trec (locul era strâmtat din cauza unei mașini parcate, asta era toată tărășenia de fapt) și el nu ar fi pierdut nimic. Dar așa, eu având și rucsac greu pe spate, fiind și caniculă, a trebuit să opresc și să mă feresc, ceea ce era un disconfort pentru mine.
Ce vreau să demonstrez prin acest exemplu?
Faptul că bicicliștii s-au obișnuit să ceară, să pretindă, să se adune, să critice șoferii. Le facem poze că ne ocupă pistele și vrem să fie amendați. Ne luăm de ei în trafic că nu țin cont de noi. Avem dreptate. Toată lumea are relativ dreptate. Legile au apărut tocmai pentru că fiecare crede că dreptatea și logica sunt de partea lui. Atunci a venit legiuitorul cu un punct de vedere obiectiv și nepărtinitor, încercând să împace toate părțile implicate. Foarte multe chestii ar putea intra în armonie dacă am fi un pic mai umani, dacă am acorda mai multă reciprocitate, dacă nu doar am cere și pretinde, ci și dacă am oferi și am da ceea ce cerem și pretindem. Toamna trecută, pe un forum, tot așa luată de val de mișcarea asta cu pedalatul (habar nu am cum am ajuns să îmi consum timpul și energia pe ea, căci pot pedala și fără să-mi pese, doar să fiu atentă), mi-a trântit-o un tip: ”Și caaare e probleme de fapt cu toate aceste dezbateri? Eu pedalez pentru că îmi place, pot s-o fac și fără acest forum, pot s-o fac și fără BateȘaua, mai există și alte cauze pe lumea asta, nu înțeleg de ce îți cheltuiești atâta patos într-o cauză inutilă? Vrei să pedalezi? Fă-o, nu te oprește nimeni, fiecare e pe cont propriu!!”
Sunt de acord cu el. 
P.S.4. 09.08.2010 - citeam azi pe ”portocala mecanică” ceva legat de faptul că nu toți merită să fie bicicliști. Interpretările din comentarii denaturau mesajul, ca și când s-ar fi spus că nu toți ”au dreptul” să fie bicicliști. Apar modest tot mai multe bloguri și ”leaderi de opinie” și, inevitabil, apare contradicția și contrazicerea în abordări. Am subscris ideii inițiale a autorului și mi-am adus aminte că într-o zi, săptămânile trecute, pedalând pe Virtuții spre locul meu de muncă, era un tembel care pedala ca pe arătură și avea pe ghidon fixate două boxe din care urla o muzică îndoielnică. Exact ca un șofer manelist, la volanul unui Hammer, cu volumul dat la maxim și geamurile lăsate. Nu doar că aceste specimene nu merită, dar nici nu ar trebui să aibă dreptul să iasă în trafic, mai ales pe bicicletă!!