Follow by Email

Dienstag, 16. November 2010

pot eu oare să sting lumina?

Cum am putea spune altfel decât downshifting? Nu prea găsesc corespondent în limba română. Nici în germană. Ce înseamnă de fapt? Ia să vedem ce explicații de amploare reies dintr-un singur cuvânt americănesc:
Se referă la ”a stinge lumina” și a merge pe un alt stil de viață și în altă viteză, o viteză redusă. Înseamnă a scoate viața din viteza pe care cultul actual al actului muncii o impune. Da, dar nu doar atât. Dacă nu faci și o analiză a ceea ce ai nevoie în viața ta, degeaba stingi lumina, că rămâne întuneric în jur și nu asta vrei, nu? Deci, vrei un job de 12-16 ore, care îți aduce un sac cu bani sau vrei un job mai prost plătit, dare care îți oferă mai mult timp liber și mai mult ”sens” în viață? Vrei una sau mai multe mașini? Una sau mai multe case? 50 de perechi de pantofi sau doar 5? Mii de contacte de afaceri sau doar câteva contacte bune și un cerc de prieteni de nădejde?
Bine, din perspectiva societății românești, discuția este puțin mult prea avansată, pentru că aici șansele de a avea un job prost plătit, dar care să te țină ocupat 12 ore pe zi + 2-3 ore drumul dintre casă și birou, sunt maxime. Deși foarte mulți (raportat la ce? La numărul locuitorilor dintr-un cartier mic al Bucureștiului?), numărul celor care câștigă enorm în România doar în baza muncii lor, este mic. Așa cred eu, s-ar putea să mă înșel. Desigur că m-am raportat la nivel național, nu la statul București.

Citeam o pledoarie a unui profesor din Germania. Care încearcă să explice fenomenul de downshifting. Părerea lui spunea că nu doar planeta Pământ, ci întreaga piață a muncii a devenit supraîncălzită. Da, ”fierbinte” de-a dreptul. Tot mai puțini oameni cu statut de angajați (indiferent că muncesc pentru propria firmă sau pentru a altuia, e vorba de prestație în sine, ca muncă) au ajuns să efectueze un volum mai mare de muncă, mergând spre epuizare corporală și psihică. Trebuie reformulat: Un volum tot mai mare de muncă a ajuns să fie executat de un număr tot mai redus de oameni angajați în procesul muncii, așa cum îl definește societatea. Oh da, și avem deja un istoric despre cei ”omorâți de muncă”, chiar dacă cazurile respective meritau o analiză la nivel global, nu doar două titluri de știri. Dar, până la urmă, avem deja eticheta și o tratăm ca atare: epuizare totală și neglijarea propriului EU în numele muncii, în numele căutării acelui sens inexistent al vieții, în numele realității că ”altceva nu știu și nu pot să fac, nu găsesc plăcere sau interes în a face altceva în viață”. Discutabil până la epuizare …. Epuizarea celor care discută, căci subiectul se poate dovedi a fi inepuizabil, că doar societatea de acum care determină acest bla-bla-bla  nu a apărut în 10 ani, ci în mult mai multe decenii și chiar secole. Motto-ul de genul ”muncești mai mult, ai mai mult” sau ”cine nu muncește, nu trăiește” – sunt sintagme vechi, preluate de generații mai departe. Îmi pare rău că nu mai trăiește mama, să îmi explice anumite lucruri.

Făcând relativ abstracție de realitatea românească, putem continua mica analiză. Să ne imaginăm că suntem în Germania – eu acolo am trăit un timp, știu ceva despre cum se muncește și se trăiește acolo, deci mă raportez la ceea ce știu, tocmai pentru a evita reacții de genul: ”Ce prostii vorbești! În România mor oamenii de foame, mii de șomeri caută de lucru și tu vorbești de bani pentru mașini, case, wellness sau icre negre!” -.

Deci, un volum de muncă în creștere pentru puținii indivizi care îl prestează duce la epuizare. Oamenii pretind și primesc bani pentru timpul lor. Cu banii aceia, mulți, vor cumpăra concedii scumpe de wellness, adică, mai pe românește, de relaxare, pentru a se deconecta și a scăpa de stressul provocat de locul de muncă. Evident că este un cerc vicios fără nici o ruptură în el, nici o întrerupere. Vorbesc din proprie experiență, căci nu o singură dată am renunțat la un job super bine plătit, doar din cauză că nu am fost pregătită să accept stressul provocat fie de volumul de muncă, - hm, nu! Adevărul gol-goluț în cazul meu este că mi-a plăcut întotdeauna volumul de muncă, mă ținea în priză, era o provocare și ani de zile nu am cunoscut alta. Motivul a fost lipsa de apreciere, deci demotivarea, lipsa de comunicarea și atitudinea unui șef căruia i se părea absolut normal să renunți la tine, pentru el, fără să ceri vreodată o compensare a efortului depus -, fie de totala lipsă de management, fie de isteriile unui șef disperat. Și de fiecare dată m-am retras, părăsind toate acele iluzii ale unei cariere financiare - cine vorbește de o carieră profesională și pretinde că pecuniarul nu are nici o legătură, minte! La ce bun să câștig 7.000 de lei pe lună, dacă în 2 luni am slăbit vreo 5 kg, dintr-un organism care nu avea nevoie să slăbească? La ce bun să câștig 7.000 de lei pe lună, dacă casa mea se identifică aproape cu locul de muncă, acesta aflându-se în spatele blocului? Plec pe întuneric de-acasă și vin pe noapte acasă …. pentru șapte mii de lei.  Când mă sună șefu duminică la ora 10, că să fiu luni la ora 5 în capătul celălalt al Bucureștiului, eu mă duc. De ce?? Pur și simplu pentru că, deși mie mi se părea inutil (și așa a și fost), lui i se părea vital. Deși putea să îmi spună cu o lună înainte sau o o zi sau o săptămână, era o chestie mie-n sută planificabilă! Deci mă trezesc luni la 3,30 dimineața și mă duc, terminând ziua de lucru seara, pe la 11. Și apoi el se poartă ca un golan. Și alte exemple. Desigur că doream banii aceia, dar erau prea scumpi. Și așa mi s-a întâmplat de vreo 3-4 ori până acum. Raportat la munca depusă, eram plătită mult peste media de pe piață. Dar cu ce preț? Lipsea respectul, lipsea factorul uman, comunicarea lipsea cu desăvârșire, totul trebuia doar executat, fără explicații. Da, visam bani pentru a putea călători. Dar când să călătorești, dacă muncești 12-14 din 24? Nici măcar nu-ți mai arde de călătorii, ești prea obosit pentru un concediu. Și eu nu sunt tipul de wellness, eu sunt tipul de adventure. Adica nu concep un concediu în care principalele activități să fie cele 3 mese, eventual un all inclusive și somnul dintre ele! Ar însemna să îmi bat joc de viața și potențialul meu către a vedea, cunoaște, descoperi, risca, încerca, sui și coborâ!!
Cică există deja destui care renunță la poziții de top pentru un job nesemnificativ și oamenii aceia văd lumea din alte perspective. Eu nu pot vorbi de prea de sus, pentru că nu am avut niciodată o poziție prea periculoasă, dar mereu am știut că timpul este un produs de lux. Timpul de fapt nici nu există, dar omenirea, societatea asta l-a limitat și l-a transformat într-o marfă de lux, care este de fapt neprețuită, adică nu poate fi cumpărată cu nici o monedă fabricată de om. Toți cei care ne naștem mergem spre același punct. Diferența este ce faci între cele două puncte, cum îți conștientizezi propriul tău timp. Aș fi putut fi acuzată de faptul că sunt precum vulpea și strugurii. Da, aș fi putut fi acuzată de chestia asta dacă nu ar fi existat aceia care au coborât de acolo de sus și au descris cam care e chestia cu timpul, banii, viața, sensul, valorile existenței noastre efemere.

Deschid o mare paranteză acum: pe un forum legat de carieră, undeva pe Alumni Deutschland. Sintagma ”carieră profesională” este la fel de subiectivă și relativă ca absolut toate marile sintagme inventate de niște oameni, la un moment dat, și preluate cu repeziciune, apoi împământenite în societate ca valori de referință. Despre carieră profesională există un foarte mare volum de literatură de tip laudativ și consultant. E ca și cum ai vorbi despre sensul vieții. Desigur că în acceptul societății, cariera ar fi rezultatul acela de la final (ho-ho, când ești prea bătrân eventual pentru a te mai bucura de avantajele respective) - de la finalul unui drum pe care ai avut șansa să îți arăți puterea prin care poți contribui la dezvoltarea unei afaceri și prin asta să treci prin diverse trepte ierarhice. Scenariile sunt multiple, desigur. Aici unul dintre cele care sunt majoritare: Te angajezi ca menajeră, apoi într-o zi se îmbolnăvește curierul și te oferi tu să faci un drum și te remarcă cineva că ești în stare să deschizi gura, să dai cu semnătura și să găsești o adresă. În altă zi se îmbolnăvește recepționista și te oferi tu să îi ții locul. Și așa te remarcă un șef cum că știi domne să apuci receptorul și să și vorbești la o adică. Mama-mia, și zici că nu ai absolvit nici o facultate?!!? Și devii recepționistă: deschizi ușa, eventual faci cafeau, speli ceștile (că deh, au rămas fără menajeră!), mai înregistrezi câte un document și prostii d-astea. Apoi, într-o zi superbă de primăvară, se îmbolnăvește secretara și te oferi să îi ții locul. Și atunci iar te descoperă șeful secretarei că aoleu, știi să scrii și la computer, vai de mine, știi să scrii și o scrisoare după dictare! Tu ești sigură că nu ai cel puțin un masterat??! O pui în plic, cauți timbru și te duci la poștă (că nu mai au curier, remember?) sau te ocupi să chemi firma de curierat (că nici receptionistă nu mai au, remember?). Vii de la poștă și te apuci să faci curat în biroul șefului și la recepție (menajera e dusă de mult, remember?). Și viața merge mai departe. Ura, ai asimilat 3 joburi deja pe același salariu: menajera, curierul, recepționista și secretara. Când ai devenit secretară ai căpătat 5 lei în plus la salariu și mai multă responsabilitate. Apoi, asistenta directorului general trebuie să nască, deci te cheamă pe tine să o înlocuiești. Mă rog, nu te crede nimeni că ai doar bacalaureatul și ceva bună educație, jobul în sine s-ar adresa celor cu cel puțin două facultăți, un masterat în Berlin și un doctorat in Londra sau mai cine știe ce cursuri în New York City!! Dar așa, dacă tu nu ai pretenții d-astea e bine, că nu vrei bani prea mulți și ei au conștiința împăcată. Deci: ai mai urcat o treaptă. Acum faci și cafeaua, înregistrezi și toată corespondența, ții și legătura cu firma de curierat pentru tot felul de comisioane, stabilești și întâlnirile șefului tău – îi ții agenda adică și spui minciuni pentru cazurile în care nu vrea să răspundă la telefoane sau e-mailuri -, faci cafeaua și pentru oaspeții lui, verifici tot felul de documente în locul lui, ai grijă de mapa cu documente pentru semnat și, în principiu, ești la dispoziția lui, adică știi când începi programul dar nu prea mai știi când îl termini. Nu contează, ai mai primit 10 lei la salariu și nu mai ai timp nici de casă, nici de prieteni. Dar strângi bani și colegii se uită cu invidie la tine, se feresc, au impresia că ești spionul șefului. Alții își fac drum pe la bolul de bonboane pe care le ții permanent pe biroul tău, te mai întreabă de sănătate, dar niciodată despre sănătatea șefului …. vin să miroasă și să fie văzuți. Ceilalți manageri vin și ei să se intereseze de starea semnăturilor și a toanelor șefului. Cum-necum, volumul muncii ți-a crescut invers proporțional cu venitul, dar ce contează, ai parcurs majoritatea treptelor scării ierarhice. Apoi, dacă tot ești atât de potentă și vigilentă, începi să te ocupi și de recrutare personal, colectare oferte servicii, negociere contracte, legătura cu toți furnizorii pe linie administrativă, corespondența în 3 limbi, rezolvarea reclamațiilor clienților, comenzile de birotică și alte accesorii de birou, design birouri, mobilare birouri, măsurători birouri, ambalări pachete, încheiere contracte de medicina muncii și protecția muncii, evidențe salarii și zile de concediu sau învoiri, chiar și soft-ul de time-sheet și bază clienți îl gestionezi tot tu, montezi cuiere (chiar dacă ocupantul biroului respectiv este un respectabil inginer. El e șef, nu se coboară la munca de jos, te lasă pe tine să îi dezambalezi un cuier-pom și să îl montezi, în prezența lui! Săru’mâna șef‘, ce onoare îmi faceți să mă îndrumați cu ochiul de la ceafă cum mă chinuiesc să montez acest cuier de 2 m, noroc că am trusa cu scule de la bicicletă la mine! Dv. stați liniștit, eu d-aia sunt plătită, să prestez, nu? – Același mic șef din firmă care 3 luni de zile nu te-a salutat pe vremea când prestai și la recepție, pe motiv că nu meriți. S-au rugat de el ambii manageri austrieci, el nu și nu. După 3 luni de pedeapsă, mai mormăia câte un ”bună dimineața!” și se încuia în bârlog), urmărire plăți, emitere facturi. Ești prea bună pentru a fi trimisă în deplasări în străinătate: ”Păi dacă lipsești tu 2 zile, se dă totul peste cap aici!”. Promisele școlarizări și traininguri, de care de fapt nu ai mare nevoie, dar erau promise ca și instrument de motivare, sunt amânate și după vreun an de zile pricepi că de fapt au fost tăiate de tot și nici măcar nu mai sunt bugetate. Ar trebui să fii mândră, că poți face toate cele fără școlarizări scumpe și costuri inutile pentru șeful tău. În loc să fii mândră, te simți demotivată. Vrei concediu de o lună, vrei și tu, o dată pe an, să faci o expediție nebună. Nu ți se aprobă. Te duci să renegociezi salariul. E complicat, e criză. Începi să faci și proiecte enorme de traduceri, traduceri grele. Iei de lucru și acasă. Într-un week-end renunți la un concurs sportiv unde te înscriseseși de o lună, pentru că șeful tău, care nu a avut timp să vorbească cu tine de vreo 14 luni de zile, îți trimite pe e-mail documentul și îți spune clar că nu știe decât că luni dimineață cele 50 de pagini trebuie să fie traduse pe biroul lui. Faci cuie tot week-endul și termini proiectul. Ai pierdut 60 de lei, taxa la concursul sportiv. Plus puțin din renumele tău, căci erai așteptată la start și cum în ultimul sezon ai și urcat pe podium de două ori, ai devenit un pic vizibilă pe la competiții.
Și povestea poate continua. Dar se întrerupe în momentul în care șeful tău îți spune: ”Ești doar o secretară.” Și cam atât despre șansa corectă a unei cariere în România ultimilor ani.
Am încheiat paranteza și
revin la fenomenul de downshifting.
Ziceam chestia aia cu cercul vicios închis. Cum deschidem cercul? Cum facem să ajungem la mai puțin timp consumat pe muncă prestată, cu mai puțini bani (teoretic), dar mai mult timp pentru noi și sensul vieții noastre?
Întrebarea: ”Totuși, cum se explică apariția acestui fenomen, de unde vine dorința asta?” mi se pare în sine una din marile inepții ale omului nou. Da, știu, ar trebui să definesc ”omul nou”, dar acum nu am timp (!). Părerea mea - știu, nu m-a întrebat nimeni, dar ….. dacă tot am timp …. -, deși probabil nimeni nu știe asta despre mine, a fost întotdeauna că omul nu e născut ca să muncească, ci muncește ca să trăiască la un anumit nivel impus de locul și contextul unde se află el. Mă gândeam la oferta aia a marii firme belgiene: în Nepal aș câștiga cu siguranță mai mult decât 1,80 EURO / oră. Presupun, nu știu, o să aflu. Chestia trebuie văzută așa: în Nepal faci ceva cu 1,80 EURO. Ce faci în București cu banii ăștia, dacă trebuie să accepți că e singurul tău venit lunar?
Conform istoricului mișcării de downshifting se pare că prin anii 1990, undeva în spațiul anglo-saxon cam 40% din populația Marii Britanii aflată la vârsta de sub 35 de ani a recurs la această abordare a vieții, transformând-o într-o reală mișcare greu de ignorat. Există pe-acolo a National Downshifting Week, atât în rândul indivizilor, cât și a unor companii. Se pare că acolo s-a răspândit, la nivelul a diferite straturi sociale, conștientizarea faptului că o economie ”fierbinte” va da cu virgulă la un moment dat, altfel spus, va colapsa mai devreme sau mai târziu, rezultând costuri enorme pentru segmentul care se ocupă de sănătate în general.
Din partea nemților, comentariile existente sunt de părere că Germania se află la mare distanță de această evoluție a lucrurilor, deși și în mass-media germană se observă o creștere a prezenței subiectelor legate de downshift. În Germania se bate monedă pe ”a spune NU acceptării de multitaskuri!”, iată o altă temă care are legătura indiscutabilă cu evoluția spre downshift.

Așa cum am spus mereu, există chestii fără rețetă în viața asta, așa cum este viața în sine. Fiecare individ ar trebui să își conștientizeze limitele. Foarte mulți se supraapreciază și am văzut acest lucru cu precădere când am recrutat personal și mă mai lovesc de acest lucru în aspecte banale ale vieții, când de exemplu un leader spune: ”mâine facem un tur cu bicicletele: 100 km, 25 km/h viteza medie.” Iar a doua zi, 5 oameni din 10 nu fac față condițiilor expuse în prealabil. Ei nu se gândesc că astfel îi încurcă și pe ceilalți, pentru că, dacă insistă și nu abandonează după primii 20 de km, dintr-un bun simț elementar, din spirit de grup, leaderul va adapta viteza la cei rămași în coadă. Sau, dacă nu va adapta viteza, vor interveni acele pauze de regrupare unde primii 5 îi vor aștepta pe ceilați câte 10 sau 20 de minute, indiferent că e deja noapte afară, că plouă sau e vânt. Și ce dacă eu, care pot parcurge cei 100 de km cu o viteză de 25 km/h, mi-am făcut programul în funcție de aceste coordonate? Ar fi lipsit de spirit de echipă și ar fi incorect să îi las pe ceilalți să se descurce cum pot, nu? Așa se judecă aici. Toată admirația pentru leaderul care a coborât ștacheta. No admiration pentru cei care se supraevaluează pe costurile celorlalți. Și nu mă refer la mersul pe bicicletă, exemplul este bun pentru a vedea mecanismul în termeni mai simpliști.

Nu știu de când se discută pe la colțuri și în România despre un eventual fenomen de downshift, habar nu am. Ce m-ar deranja pe mine foarte mult ar fi ca acum să apară un nou trend, despre care discută cu patos o mare masă de oameni, care însă nu fac și nu vor face nimic pentru a ”adera la mișcarea” în sine. Acest lucru ar da noi idei de business. Deci noi idei de publicitate pe tema ”hai să te învăț cum să trăiești. Dacă vii la cursul meu de iluminare, îți arăt eu care sunt acele 8 sau 10 întrebări ale căror răspunsuri te-ar putea face un downshifter sau nu. Recunosc, eu am o mică problemă cu acest tip ce coacheri.

Eu mă risc cu o listă a întrebărilor pe care cei interesați și le-ar putea pune, ca să își dea seama singuri dacă au conștiința direcției vieții lor într-o societate foarte tumultoasă, provocatoare și demotivantă în același timp. Am notat, cursiv și cu altă culoare, niște răspunsuri personale, mai în glumă, mai în serios:
-       până la ce nivel aș vrea să reduc controlul asupra vieții mele profesionale?
Aș vrea ca profesionalul să iși piardă valoarea dată de termen. Acest lucru l-aș putea obține doar dacă munca mea ar consta dintr-o activitate care îmi place să o fac, este un hobby real de-al meu, aș face-o preponderent sub propriul meu management, dar la final ar capitaliza sumele necesare pentru a duce acest stil de viață.
-       Care dintre elemente îmi consumă mie cel mai mult timp pe parcursului zilei?
Pe vremea când eram angajată: munca la birou, clar. Plus cel puțin două ore pe drum. La birou, chiar dacă aș fi putut rezolva sarcinile date într-un interval de 5 sau 6 ore, tot eram obligată să stau 8 sau 10, pentru că nu eu decideam, ci alții. Aberant și frustrant. Așa se ajunge la cumul de funcții și sarcini și responsabilități, fără a fi însă plătit pentru ceea ce prestezi în plus. Și de aici apare scânteia problemei.
-       E cumva munca mea? Dacă da, ce pot face pentru a schimba situația?
Să fac altă muncă. Vezi răspunsul la prima întrebare.
-       Dacă nu pot obține o reducere de program de la șef, ce pot face?
Caut un part-time. Deci un salariu mai mic. Dar până unde cobori ștacheta, cât de mic?? Faci calculul la tarif/h. O să vezi că nu iese socoteala.
Dar am probat și această variantă, anul acesta chiar am obținut 3 luni de program redus de la fostul angajator. Chestia hilară a fost că deși mi-a aprobat, exact în prima lună, când aveam nevoie mai mare de timpul acela liber, la final de lună au rezultat ore lucrate suplimentar față de programul normal!!! Adică în loc de 40 de ore / săptămână au ieșit vreo 55. În zilele când s-a putut aplica reducerea aceea de 2 ore, pot spune că a fost minunat. Câștigam proporțional mai puțin, dar a fost minunat. Pe de altă parte, pentru orele suplimentare nu am cerut bani – nu i-aș fi primit -, dar am lucrat a doua lună cu program redus, dar cu salariul întreg.
-       La ce pot renunța, care sunt nevoile concrete ale vieții mele?
Nu prea am surplusuri în viața mea. Am renunțat la atât de multe, încât aproape am revenit la nivelul anilor 1996-2000. Am doar o mașină, pe care atunci nu o aveam. Și pe care nu o folosesc în oraș niciodată.
-       Care dintre relațiile mele cu ceilalți îmi sunt importante?
-       Ce-mi place să fac de fapt și ce activitate ar fi aceea care mi-ar place să o fac în majoritatea timpului meu?
Eeeeh …. Să călătoresc și să scriu. Non-stop!
-       Care e sensul vieții mele?
Nu există un sens al vieții. Este o obsesie inutilă. Care poate consuma timp. Mai bine trăiești, decât să cauți sensul vieții.


Ce mi-a mai zbârnâit mintea prin anii trecuți:

iulie 2008despre Timp 
 despre valoarea muncii
din 2006 


despre un nou fenomen: DOWNSHIFTING-ul

HA!! Era imposibil să NU rezonez la acest material al Aurorei Liiceanu! 
Nu voi comenta, ca să nu dau impresia că mă dau mai rotundă decât mi-s!! 
Citez materialul exact sub forma în care l-am și primit.
Iar comentariul meu va fi tratat separat.
                                          
  
”Fenomenul dezvoltat in Europa de Vest se refera la acele persoane care prefera sa isi petreaca mai putin timp muncind si mai mult facand lucruri simple: plimbari, vacante la tara, calatorii lungi cu trenul si cu barca.
     CARIERA. In general, persoanele care devin adepte ale acestui curent nu sunt carieriste si nu vor sa se imbogateasca, preferand sa munceasca atat cat sa isi poata permite viata de zi cu zi si cat mai mult timp liber. De asemenea, dupa cum explica psihologul Aurora Liiceanu, a deveni adept al acestui curent implica si "o doza de renuntare la orgolii sau la vise de preamarire".
     ACTIVITATI. In afara de relaxare, unii "downshifters" aleg sa isi petreaca timpul liber facand voluntariat, donand bani sau bunuri catre organizatii caritabile in care activeaza temporar sau practicand diverse forme de arta.
   
 
Fenomenul downshifting - sau "dincolo" de top management
de Aurora Liiceanu

Downshifting- ul s-a nascut din refuzul societatii occidentale (care de fapt este o expresie postmaterialista) de a deveni sclavul valorilor materiale si de a-ti consuma toata existenta alergând dupa bani, dupa o pozitie ierarhică. Downshifting- ul inseamna refuzul de a intra intr-o anume inregimentare (prin dresaj), refuzul pozitiei, refuzul salariilor mari etc. Ideea de baza este ca de fapt, calitatea vietii individului, care este data nu de felul in care se pozitioneaza el din punct de vedere material - nu iti trebuie atit de multi bani ca sa poti sa fii fericit, multumit în viata -, ci de faptul ca poti profita, sa zicem inteligent, de timpul pe care il ai de trait, astfel încât sa nu devii un sclav al muncii. Prin urmare
e vorba de o etica a muncii.
   Downshifting- ul nu poate fi la noi, pentru ca noi suntem o societate care am demarat dupa '90 in plin materialism grosolan si exagerat, in care banul si acumularea de bunuri materiale este o dominanta a vietii. Toata lumea priveste cu admiratie si invidie desfasurarea cursei achizitiilor materiale, lucru care in strainatate a inceput sa fie pus sub semnul intrebarii. Din aceasta perspectiva un om din est (din tarile postcomuniste) o sa fie mai bine imbracat decit unul din vest, o sa isi doreasca o masina mai buna, o sa fie, cum se spune, victima societatii de consum intr-un mod cu totul necritic, o sa-si ia tot ce este mai scump si o sa o faca ostentativ si in mod excesiv. Deci noi, in momentul de fata, suntem o societate cu valori materialist - excesive, spre deosebire de cealaltă societate, in care oamenii profita de tot ce este modernitate pentru a spori confortul vietii, dar si calitatea ei.
   Eu cred ca nivelul de la care pornesc ei este mult mai inalt decit al nostru. Adica ei nu au o populatie care supravietuieste ca la noi si aceasta conditie bazala, minima pentru a trai relativ decent este realizata cam la toate categoriile sociale.... Faptul ca exista oameni care stau pe strada, sau care refuza sa intre in alt tip de inregimentare, in aceasta ordine a vietii, tine si de o patologie sociala care este legata de postmodernism, nu tine de saracie, pentru ca in strainatate abundenta de lucruri materiale fac sa existe o anumita satietate. Cu alte cuvinte, cu doua perechi de blugi si cu zece maiouri poti traversa o vara. Noi cred ca suntem intr-o perioada in care a inceput sa se vada aceasta adictie de shopping, care tine de centrarea de materialism, prin manipularea sau si prin manipularea data de publicitate, care indeamna necritic catre consumerism.
   Asta nu inseamna ca la ei nu exista asa ceva, insa sunt mult mai potoliti si ceea ce este interesant este aparitia acestui curent critic ca schimbare a stilului de viata. La noi nu exista deloc o atitudine critica, ba dimpotriva, cum am mai spus, este vorba de invidie si chiar o rautate de a scotoci, sa vezi cit si-a mai luat, cite vile si-a luat, cum e vila etc. Exista o dorinta evidenta a unora de a fi invidiati pentru bunastarea lor materiala excesiva pe care ei o coreleaza cu reusita sociala sau cu reusita existentiala.
Numarul, cantitatea contează, si pretul.
    In general downshifting- ul pune accentul asupra unei idei importante: exista si alte laturi ale vietii care sunt importante si pe care le poti realiza daca ai bani, dar nu neaparat foarte multi bani: relatiile, prietenii, placerea de a sta la ora 11 dimineata pe malul unui riu, sau trezitul de dimineata la ora 10, cu gazeta in pat etc.
    Vedem o graba teribila a tinerei generatii de alerga după bani si de a uita sa traiasca. Pentru ca sa ilustrez acest lucru am gasit un text foarte critic, in care un specialist in marketing se refera la ce se intimpla la noi in Romania :"am vazut fete care, atunci cind s-au angajat in agentie, erau ca niste mere sanatoase din care iti venea sa musti cu pofta; astazi sunt niste scovergi iradiate de computer. Oricum, ar gasi cu greu un barbat la ora la care pleaca de la birou si daca ar apela la solutia cea mai la indemana, un coleg de birou, tot nu ar plesni-o: e cunoscut faptul ca stresul cauzeaza sterilitate masculina. Probabil ca la ora la care scriu aceste rinduri ele se afla tot la birou bibilind un mediaplan sau pregatind press release-ul unui client isteric si mitocan care nici macar nu stie sa spuna "multumesc". Pentru simplul motiv ca "doar te platesc, nu?"
In nici un loc, sau meserie, densitatea de impostori pe metru patrat nu e mai mare ca in marketing si publicitate.
   E interesant ca mai mult este afectata partea feminina, pentru ca, daca inainte exista acest stereotip - cind ai o fata este bine sa intre in invatamint (invatamintul a fost totdeauna feminizat, pentru iti permite sa mai cresti un copil, sa mai faci o mincare, sa mai stai pe acasa si sa ai timp pentru datoriile de femeie, care trebuie sa tina si o casa), astazi, este ciudat pentru ca nu se mai intimpla, fetele nu se mai fac deloc profesoare - intra in jurnalism, daca au noroc lucreaza la televiziuni -, iar cele care mai exista se duc mai degraba la gradinite particulare pentru bani mai multi. Deci, majoritatea intra in jurnalism si in marketing, profesii extrem de consumatoare de timp, extrem de mobile si de dinamice, la care salariile pot fi substantiale, dar daca stai sa te gindesti mai atent iti dai seama ca de fapt sunt foarte prost platite pentru cit de rar dai pe acasa.
   De ce a aparut downshiftingul? Pentru ca este vorba de manipulare, de o anume conditionare in privinta statutului de consumator. Se zice ca femeile vin tarziu acasa, dar cu foarte multi bani, cu banii aceia cumpara foarte multe lucruri si il fac pe copil sa devina la rindul lui consumator si il conditioneaza. Copilul, la rindul lui, este plin de bani, dar fara parinti - copilul neglijat dar cu bani, poate ajunge violent, sau poate fugi de acasa. Consumul de droguri este si o forma de protest nu numai o adictie, un semnal de alarma pentru parinti, pentru ca imitatia nu este suficienta ca sa explice raspindirea acestui fenomen.
   Ca fenomen, downshifting- ul nu merge la noi, mai ales pentru ca el are si o componenta intelectuala, care include preluarea critica a valorilor, posibilitatea de a fi reflexiv cu propria ta viata, plasarea intr-un cimp al invatarii de calitate ai al cresterii personale, practic imposibila in conditiile in care stai zece ore la serviciu, te duci la workshopuri, teambuilding- uri (aflate la noi in plina moda).Toate duc la confiscarea individului pentru profit.   Tineti minte ca in '90 atractia fata de domeniul privat a fost marita si prin schimbarea limbajului de nomenclatura a muncii, orice contabil era director economic. Toate aceste etichete care citeodata nu mai aduc bani, dar care psihologic motivează individul si il fac ca sa accepte sa lucreze mai mult, uneori fara o crestere salariala, pentru prestigiu, flateaza nevoia de statut. Este vorba despre o nevoie psihologica folosita foarte mult in manipulare. Atita vreme s-a spus ca nu este bine sa existe relatii sot-sotie la slujba, acum se reia ceva care seamana foarte mult cu comunismul. Dimpotriva, trebuie sa fie casatoriti, sa stea cit mai mult acolo, sa aiba gradinita pentru copii si unde sa manance, individul nu mai are decit week-endul care uneori poate fi petrecut cu colegii de la slujba in continuare, deci practic este o "deprivatizare" a individului. Acesta se intimpla la noi si oamenii nu au nici un pic de spirit critic, au sarit cu atita graba in aceasta poveste care este realmente gindita foarte bine, tocmai pentru a confisca total un individ in favoarea profitului.
   Psihologii s-au gindit foarte bine, creste numarul de divorturi, femeile si barbatii nu mai pot sta impreuna nici macar in week-end deoarece toate aceste reuniuni (teambuilding- uri) se fac de obicei in afara, se cheltuie foarte multi bani, te incinta ca este un hotel scump, dar trebuie sa raspunzi la intrebarea ce se intimpla cu familia, pe care nu poti sa o neglijezi.
   Ideea transmisa prin downshifting este aceea de a invata sa stii cind sa te opresti, pentru ca nu ai nevoie de mai mult ca sa poti sa ai satisfactii nebanuite in viata, sa nu devii un robot, un om "simplificat" , un nevrotic sau un isteric. Acesta necesita o depasire a ideii de supravietuire, un om care supravietuieste fie nu mai face nimic si atunci il tiraste societatea ca stat, fie intra in aceasta cursa pentru ca nu mai vede nici o alta alegere. Cind ai foarte multi bani si continui sa muncesti ca un robot, sau cind ai mult mai mult decit iti trebuie, ideea de a reconsidera ce iti trebuie (cu cele doua componente: materiala si spirituala) e vitala. Partea spirituala nu se poate face in supravietuire.
    Deteriorarea relatiilor interpersonale este o consecinta a lipsei de timp. Vedem in filme politisti extraordinar de motivati, care lucreaza foarte mult si sunt parasiti de sotii (aici poate ca nu este vorba de partea materiala ci de faptul ca
nu esti in stare sa ai o proportie fericita, echilibrata intre investitiile pe care le faci profesional fata de cele pentru familie), care stau cu o sticla de whisky singuri in camere destul de modeste.
   Este vorba de a-ti regindi existenta si de a vedea ce prioritati trebuie sa ai in raport cu o existenta in care sa nu uiti ca exista si natura si timp liber, sa revalorizezi prietenii si lectura, sa te uiti in dreapta sau stinga, sa ai surse multiple de satisfactie personala. Acest lucru cred ca la noi inca nu este posibil, suntem inca morti dupa vitrine.
    Cred ca downshifting- ul aduce o mai buna convietuire intre "a fi" si "a face", pentru ca se zice ca occidentul este centrat pe "a face", fara simt critic, iar ceilalti sunt pe "a fi", fara simt critic (se zice ca in India exista obezitate spirituala, iar in America exista obezitate materiala). Totusi in civilizatie exista nevoia de confort, de a nu te chinui, nu poti dormi pe strada, nu poti trai in halul in care se traieste in tarile cu obezitate spirituala.
   Nu suntem in stare sa luam ce e bun dintr-un loc 
si ce e bun din celalalt loc si sa facem o sinteza 
care sa fie superioara fiecareia din cele doua forme, 
sa nu traim in extreme.
   Retina isi pierde sensibilitatea atita vreme cit nu mai exerseaza alt peisaj decit canile de cafea, aparatele de facut cafele si monitorul computerului. De altfel si lectura s-a pierdut tot din acest motiv si cred ca se petrec anumite lucruri foarte interesante din punct de vedere psihologic: se mareste nevoia aceasta isterica de alternanta, de schimbare pe care o propune modernitatea in detrimentul capacitatii de concentrare. Filmele de actiune induc un ritm alert al vietii, care se rasfringe asupra psihismelor noastre.
  
Toefler spunea ca oamenii nu mai investesc in alti oameni, investesc in obiecte de aruncat, de unica folosinta. Un anumit tip de cultura a relatiei se pierde, avind in vedere ca suntem intersanjabili, oamenii nu se mai fixeaza in relatii de lunga durata, suntem ca intr-o miscare browniana, toti oamenii sunt frumosi, frumusetea se vinde, aceasta cursa de a fi altul si un refuz de a fi tu pina la urma.
   Aceasta necorelare intre nevoia de afirmare a Eu-lui (a devenit din ce in ce mai mica afirmarea de sine, trebuie sa semeni cu Cher, cu Britney Spears) si dependenta de altii, de grup, reprezinta o negare a unor principii psihologice adanci, care sigur modifica structura personalitatii. Nevoia excesiva de imitare - modelele celebritatii -, admiratia pentru persoanele cu vizibilitatea sociala, care apar la televiziune, publicitatea, aceste identificari care se propun si care sunt preluate cu totul necritic este proprie prezentului. Televiziunea este o oportunitate foarte cautata pentru ca vizibilitatea sociala poate avea efecte pozitive: gasesti o slujba, iti faci relatii, te poti cupla, poti sa faci aranjamente, te poti "marketa"etc.
   Downshiftingul este un si un refuz al formei fara continut. Astazi, industria schimbarii, a denaturarii, sau a renaturarii chirugia estetica, de pilda, e la moda pentru ca inegalitatea prin natura era singurul lucru care facea ca oamenii sa fie diferiti cel putin din
punct de vedere fizic... Acum daca se pierde acest lucru - cum este si firesc - posibila explicatie ar fi ca nu putea sa se nasca decit intr-o epoca in care s-a lansat transplantul si clonarea. Cineva spunea intr-un interviu ca "toti oamenii vor fi foarte diferiti, foarte frumosi, la fel". Nu este decit o schimbare a formei, continutul nu contează.
Imaginea este totul.
    Suntem in pline provocari ale identitatii: cine esti, ce alegi, de unde esti, din ce grupa daci parte. Avem foarte multa informatie, cimpul de alegeri este urias, dar ne lipseste discernamintul si ne lipsesc criteriile. De ce este bine asa si de ce nu este bine asa?
   Daca inainte opozitia între bine si rau avea o demarcatie clara, existau percepte religioase - asa e bine, asa nu e bine -, astazi nimeni nu iti spune ce e bine si ce e rau. Tu trebuie sa alegi si sa suporti consecintele.

ED: Estimati ca vor exista niste apropieri intre marile companii si fenomenul downshifting, pentru a impiedica exodul de capital uman catre aceasta deschidere a vietii?

AL: Nu stiu, ma gindeam ca exact acest evazionism va fi preluat de cineva care va vedea un profit, l-ar prelua si apropia, l-ar transforma intr-un profit in sensul ca nimic din ce rasare ca germene de interes nu ramine ascuns. Aici cred ca exista un pericol pentru ca sunt de acord ca s-a nascut transplantul. Apar, insa, si forme patologice ale unei intentii bune de la inceput. De altfel, in cartea lui Beigbeder chiar acest lucru se spune: ca te refugiezi pe o insula si acolo se reia acest ciclu, in sensul ca incepi sa te plictisesti ca ai numai natura, ca mananci, ca stai degeaba, ca ai multi prieteni si intri intr-un alt tip de nevroza.
ED: Vorbim de o limita a downshiftingulul, daca mergi catre extrema aceasta te paste ruperea totala de lume.
AL: Haideti sa luam fenomenul "hippies", care sa zicem ca nu poti sa il vezi ca un downshifting, insa intr-un fel de avangarda poti sa il vezi daca fortam putin lucrurile. Refuz scoala, refuz caldura, refuz apartamentul, acest mit al lui Robinson Crusoe care ne bintuie din cind in cind si pe care se bazeaza si evaziunea catre tara, catre rustic. Dar ce s-a observat pina la urma? La primele boli mai dure, au fugit la spital. Prin urmare, e foarte greu sa iti asumi ceva cu totul nou. Pina la urma suntem convinsi si de beneficiile socialului. Ideea este ca stilul de viata a devenit o problema, a alegerilor in societatea de astazi. La un moment dat se spunea despre femei: te mariti repede, faci repede un copil, il cresti pina la 26, 27, 28 de ani si la 28 ani cu un copil mare iti incepi viata. Poti face o facultate, esti inca tinara si poti sa iti reiei o alta viata. Se poate si invers, iti incepi cariera, lucrezi de innebunesti si la 34, 35 ani cind esti pe ultima suta de metri faci un copil. Acum la noi se poarta adoptia, anumite categorii, din varii motive s-au gindit sa impace si capra si varza si atunci isi fac o cariera, castiga bani si fiind si mai eliberate de maternitate, adopta copilul ca o forma de a compensa frustrarile. Pe de alta parte, copilul devine o forma de lux, pot sa imi permit un copil in conditiile astea, nu ca il fac sau il iau si il cresc, pentru ca eu fac banii, eu i-am facut si nu depind de nimeni. Este o actiune voluntar - monoparentala la aceasta categorie. Avem foarte multe forme. Una peste alta ideea este ca stilul de viata incepe sa preocupe foarte mult individul si cred ca daca o luam filozofic, motivul se naste din ideea aceasta a utilitatii vietii.

Inainte viata se traia, 
acum trebuie sa ii gasesti o justificare.

ED: Adica intii traiesti particica aceea de viata si dupa aceea iti mai trebuie alti 15 ani sa o explici.
AL: Exact. In orice caz omenirea este extrem de pestrita si exista foarte multe formule pe care ti se propun ca fezabile. Cind am zis de subdiviziuni m-am referit de exemplu la casatorie. Vrei relatii seriale fidele sau vrei hopuri, urcusuri si coborisuri, incet incet, ai facut o investitie in cineva, sau mergi in aceasta idee de relatii seriale. Ai de ales. Era mult mai comod cind ti se spunea cum trebuie sa faci. Era clar ca era inspre binele tau sa preiei un model. Acum esti pus in fata multor modele, submodele sau contramodele si trebuie sa alegi ce vrei. Ideea este ca viata nu are sens, ca trebuie sa ii dai tu un sens.
    Inainte avea un sens in sine, acum trebuie sa ii gasesti tu sensul, ceea ce reprezinta o intreprindere destul de dificila. Uneori am vazut ca acest lucru poate fi si una dintre explicatiile sinuciderii la tinerii care nu gasesc acest sens. Cel care sa-ti spuna ca merita sau ca este o datorie sa traiesti. Generatiile mai vechi nici nu si-au pus problema, traiau pur si simplu.
ED: In privinta mediului romanesc spuneati ca downshifting- ul nu e de interes, de actualitate. Puteti face o estimare, in privinta a ceea ce ar mai trebui sa treaca peste noi, ce ar trebui sa mai invatam pentru a ajunge in ipostaza de a marsa catre acest fenomen?
AL: Cred ca ar trebui sa fie mai multa bunastare materiala, pentru ca reflexia fata de propria viata in termeni mai evoluati nu se face decit in momentul in care ai asigurate conditii de viata decente. Nu neg ca oamenii care sunt foarte saraci nu isi pun probleme de ce sunt in halul asta de saraci si de ce viata este atit de amara, dar o fac in alti termeni decit cei care au tot ce le trebuie, sau in orice caz sunt multumiti si isi pun problema ce fac cu viata lor. Primii trebuie sa lupte ca sa traiasca, iar ceilalti trebuie sa dea un sens vietii. Este o mare diferenta.
    Cind am citit despre downshifting pot sa va spun ca mi-a venit in cap un banc destul de banal, de altfel, care prinde extraordinar de mult acest fenomen: un om sta pe malul marii si cineva vine si ii spune sa ii prinda niste peste, iar el ii spune ca nu, pentru ca sta pur si
simplu si contempla marea. Acesta ii spune: iti dau bani si nu o sa mai ai barca asta prapadita, o sa iti iei una mai buna. Tot nu vroia. Acesta incepe sa ii arate care sunt avantajele: daca prinzi peste mai mult cu barca cea buna o sa poti sa iti iei un vapor si daca iti iei un vapor o sa iti poti face o fabrica de conserve de peste si o sa lucreze altii pentru tine si tu nu o sa faci nimic, la care omul raspunde: si acum ce fac? Probabil ca acel om avea o casa deasupra capului, vremea era destul de ospitaliera cu el, peste putea sa isi prinda daca ii era foame si nu isi dorea sa intre in aceasta cursa.
ED: Considerati ca oamenii care au beneficiat de provocarile downshifting- ului intr-o anumita portiune a vietii lor vor fi capabili sa genereze alte valori pentru societate decit cele la care au apelat initial, adica vor putea sa genereze valori postmoderne? Daca da, in ce sens?
AL: Cred ca da, in sensul ca poate sa arate faptul ca avea de mic mai multe motivatii, hobbyuri, de a fi plasat mai realist intre principiul placerii si principiul realitatii, te face ca oricind sa te poti opri si sa ai ce face, sa nu ramii gol. Hobby-ul, cum se zice in sociologie, raspunde unui eu neutilizat. Vorbeam de principiul placerii si principiul realitatii: exista principiul realitatii, trebuie sa faci un pact cu lumea, cu nevoile, dar trebuie sa iti ramina ceva care, sa raspunda unor nevoi personale, sa-ti dea satisfactii. Este de dorit sa iti ramina permanent niste lucruri pe care vrei sa le faci. Trebuie sa stii ce sa faci dupa aceea. Sunt foarte multi oameni care se plictisesc, care nu isi dau seama ca ar putea fi folositi, iar societatea nu ii foloseste, ei devin resurse umane care se irosesc. Dar la noi exista acest curent, daca nu-ti da bani sa nu faci. Aici remarc o deosebire fata de lucrurile bune pe care le-am descoperit in strainatate, ca mai poti fi util, ca mai poti sa te duci undeva, socializarea in orice caz este un fapt pozitiv, nu poti sa te retragi din lume.
   Este nevoie in aceasta viata de relatii, ori pentru aceasta trebuie sa intelegi ca uneori ti se face un bine, ca lucrurile nu sunt alba - neagra, ca sa poti sa spui ca te duci sa te ocupi de niste copii parasiti sau de natura, dar daca nu imi dai nici un ban mai bine stau acasa. E foarte gresit pentru ca foarte multi oameni intra in depresie tocmai pentru ca nu sunt relationati sau nu-si gasesc o utilizare. Acesta este un lucru negativ in societatea romaneasca. Sigur ca exista oameni saraci care trebuie sa alerge dupa bani si nu pot face astfel de lucruri, dar sunt oameni care ar putea face ceva, dar care prefera sa stea pasivi... Downshiftingul presupune o schimbare de stil de viata pina la urma, stilul vietii se schimba total, dar pe de alta parte el nu putea sa apara la noi in societate, la noi este prematur sa admitem o asemenea evolutie. Nu neg insa ca sunt oameni care ar putea sa faca downshifting si nu fac, ceea ce inseamna ca fie sunt definitiv pierduti, fie ca nu au alte resurse, fie nu au nici o motivatie intrinseca, adica in sistemul lor de valori prietenia, natura, lectura, informatia, etc, nu exista. In incheiere as spune ca oamenii cauta frumusetea vietii in marile reusite si asa mai departe, fara a acorda importanta gesturilor mici, cotidiene. De fapt acestea fac cursul vietii. Viata are si ceva care trebuie trait, adica munca e foarte buna, insa 
 ideile despre munca si activitate trebuie reconsiderate.
Lucrurile mici sunt importante. Este ca atunci cind esti concentrat pe ceva si nu mai vezi nimic in jur.

A fost un deliciu să citesc! Finally, am găsit scuza perfectă pentru starea mea le lene :-) NU vă grăbiți să credeți că știți exact ce vreau să spun. Am spus de la început că rezonez cu acest conținut 99,98%.

Așa cum bănuiam, nu m-am putut abține: pot-eu-oare-sa-sting-lumina??

To Oddvar, in Norway, after 20 years


20 years ago, summer 1990. During the previous 3 years in a communist Romania I managed somehow to have a regular penpal abroad, in Norway. Every month we changed long letters, sometimes two letters per months, depending how fast the Romanian post service was or how fast we replied, each of us in different countries, different worlds. Without electricity and in a cold flat in Bucharest, having no warmer as 8 degrees inside, the letters from Oddvar were my only joy in that life. We improved our English on the way during those 3 years to a decent manner. I remember, once he wrote to me, that he sent to me a pair of  “earrings”. As it was not allowed to get parcels from abroad it was no wonder I never got that thing, but at that moment I had no idea what he meant. Maybe earings? For sure. He put earings in a envelope and send it to me, so simple it that. I never got that envelope. Or I remember the long way by foot to the post office for buying that red stamp for Europe, it did cost 10 lei, very expensive. In winter was more difficult, about 1,5 km by foot and 1,5 km to return. But walking was a way to get a warmer body. It was so risky to have this penpal abroad, especially because I described everything from my daily life. I will never understand how it was possible our letter ran so many years without any remarkable dangers for me, even after I had the troubles with the secret police, in summer 1989. No, I will never understand. Only maybe If I will ever ask for my secret dossier which surely exists.

I will not write long this evening about the entire story, because the story is very long. I still have all letters and cards, I keep the entire correspondence we changed in the 3 years and a while after I left Norway, running to Germany on my own.

Oddvar’s father was the first human being who made the telephone ringing in our apartment from Bucharest, in the evening of December 25th, 1989. Oddvar and his parents wanted to know if I survived the street war from Bucharest. I remember I cried, my mother was also very impressed. Some strangers from so far away were worried and people around us never asked about me in those days. This is impressive, right? My own mother never asked me what I actually did during the bloody revolution, days and nights, far away from home, on the streets of Bucharest.

I became at the beginning of the year 1990 two invitations from abroad: to visit France (a family friend) or to visit Norway. The idea of applying for a personal passport was so strange in those time ….. we never dared to think we will ever see a personal passport. So, I choose Norway, of course.

I lived in Norway the happiest time of my entire life. It was the first time in my life when I felt the feeling of a real family, I was very well welcomed and very well treated. I adored Oddvar’s father and I liked everything. His mother was a little bit colder, but I admired her a lot. Just we could not become very close.
I enjoyed everything there: the landscape, the mountains behind the small village, the streets, the long walks and rides by bike, the white nights, I adored the long discussions with Oddvar's father, cooking, cutting the grass in their yard, painting white the wood house, a wonderful Norwegian house, I loved my room, the smell .... everything! I would give anything to go back there, but I suppose it would be very painful for me.

I remember as I let the family know I will not return to Romania ever again.

Oddvar’s mother said to me, I took advantage of them to leave Romania for escape. Of course it was not true, but I was too young und much too unexperienced to manage such of things and my English did not help me very well also.

I remember that Oddvar was shocked and he came to me to explain, I have to be patriotic, to go back to Romania and fight for a better future. It was clear that they would never understand the life in Romania and my right for a different chance. I tried to explain to him that no, I have no connection to that country, my mother was German/Austrian origin, I’ve got a different education. On the other hand, Romania has no future. Never. I better die than go back to Romania. I was 22 years old.

So I did not returned to Romania for 4 years. The most terrible times of my life started immediately I left Norway. I left Norway alone, with money enough for a train ticket to Germany (400 Nkr only), having my clothes on and a beautiful doll. So I started my life. And rivers of tears. I cried in the airplane to Copenhagen so severe, that I almost colapsed.

After a while, when I had an address in Germany, for a while, I got a letter from Oddvar, he was quite worried about my destiny, alone, in Germany, no German, no money, no nothing? He wrote to me that I have to go back to Norway, to him. Of course I wanted to go back to Norway and to stay there for ever, but I asked him first if his parents know about this. And I sent him the letter.

After a short time I got a letter signed by his parents. I was not allowed anymore to write Oddvar. Never again. I had no choice, as Oddvar lived in the home of his parents. From Oddvar itself, I never have got any word again anymore.

Oddvar’s father used to write me to Germany from time to time. He NEVER told me about how is Oddvar doing. Everytime I asked about Oddvar, he just ignored. Sometime, Hope, the mother, signed the letter too.

Now, after 20 years of thinking and remembering those times in Norway, I found Oddvar on internet, I found his blog. I wrote to him ….. after 20 years.

This evening I saw a visitor from Norway on my blog.

This is all for now. 
I hope Oddvar will feel to contact me after such a long period of time. I would like to know about him and his parents whom I loved and admired a lot.
I hope he will reply. Or not.... he never replied. END OF STORY. One of his brothers found this article and contacted me. Oddvar will never reply.

Montag, 15. November 2010

Hora Unirii după 154 de ani

Am primit și eu, de la un vechi prieten, o variantă revizuită și adăugită, cu mult potențial pentru viitor, a  versurilor ”horei unirii” de pe timpul unuia de nu-l mai știe nici dracu .... ăla mă.... Cuza și mai știe cine cum, no VIP!
Hai să dăm mână cu mână
Să furăm tot ce s-adună,
Să-nvârtim hora hoţiei
Pe pământul României!
 
Ordinea şi cinstea piară! 
Piară fraierii din ţară ! 
Între noi să nu mai fie 
Decât jaf şi smecherie!
Contu-n bancă de te ţine
Vino să te prinzi cu mine
La hoţie cu unire
Şi pe funcţii cu-nfrăţire!
Unde-i unul nu-i putere 
Să se pună de-o avere, 
Unde-s doi puterea creşte 
Şi ţara se prăduieşte!
P-amândoi în fund ne doare 
Că în haos ţara moare. 
Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, 
Să furăm cât se mai poate!
În guvern hai cu grăbire 
Să-l secăm dintr-o sorbire, 
Ca să crească banu' mare 
Mai rapid în buzunare.
Dăm pomană ş-un pişcot
Prostului cu drept de vot
Că oricum în România
Noi facem paranghelia.
 
Sună a hora hoției? Sau a solidarității? Sau a ”ce-i al vostru, nu-i al vostru, că-i al nostru!” ... 
N.B. așaaaa, de amoru' artei, că și aia e-n copac și peste copacul ăla căzut la pământ scurmă azi comunitatea câinilor maidanezi, fiecare după ce iși face nevoile biologice:  Versurile poemului inițial - pe care îmi voi lua libertatea de a-l reda mai jos, cu scuzele de rigoare dacă se simte cineva jignit - aparțin poetului Vasile Alecsandri și au fost publicate prima oară în 1856, în revista lui Mihail Kogălniceanu (ăla de încă mai are statuie în Piața de-i poartă numele, se ajunge cu 336, 62, 61 și metroul, Stația Izvor).
Hai să dăm mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!
Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Și la viată cu unire
Și la moarte cu-nfrațire!
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere
Unde-s doi puterea creste
Si dușmanul nu sporește!
Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură si de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o faima-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grăbire
Sa-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățeasca
Pe câmpia româneasca! 
Este inutil să mai spun - dar o fac totuși, că așa-mi vine câteodată ... - că poemul inițial avea o mare valoare istorică și chiar și pe vremea noastră ne impresiona profund atunci când îl auzeam cântat. Pe urmă, mai spre finalul anilor 1980, când se cânta la fiecare închidere de emisiune a televiziunii române - după bestialele alea două ore de program omagial, file-ar țărâna scărmănată să le fie! -, versurile căpătau pe nesimțite alte reverberații și concentrarea pica mai ales pe ”hai să dăm mână cu mână”. Și am dat mână cu mână, pornind din Timișoara, la jumatea lui decembrie 1989 .... ah, ce povești de adormit mâțele, nu mai vrea nici un drac azi să știe de ele. Azi, noi ăștia de ne înfioram la Hora Unirii, suntem evaluați de generația copiilor noștri și suntem repede șterși de pe ”the short list”. Asta dacă cumva avem bafta să ajungem pe ”previous list”, că de regulă se dă ”ignore” și ”delete”.
Mai era o poezie cu ”viitor de aur, țara noastră are ..... ” - cred că era spionul de Eminescu și cu a lui ”Dulce Românie”. Unde sunteți, M.E. și A.P. și toți ceilalți?

vârtejul apei din chiuveta ta

Undeva pe la nivelul lunii mai, exasperată de războiul dramatico-tragico-comic pe care îl iscam la locul de muncă datorită faptului că lăsam capacul de la toaletă mereu în jos, am lăsat timpul să treacă peste înțelesul de neînțeles al stupidului situației și preocupărilor unei femei frustrate până în măduva oaselor ei ipocrite și mi-am descărcat năduful într-un material (povestea-capacului-de-veceu).
Astăzi, deși subiectul are doar tangențial legătură, citind despre nu știu ce direcții ale vârtejurilor crepusculare în chiuvetele de sub nasul nostru, mi-am adus aminte de nostima poveste din colectivul de atunci (mă rog, o singură ființă din colectiv ridicase capacul de toaletă și statutul acestuia la nivel de problemă - conflict la locul de muncă).
Recunosc că lectura de astăzi m-a amuzat un pic, deci pentru descrețirea sufletelor, împărtășesc link-ul mai departe. Și bine că n-am dat și eu peste acești oameni de știință pe la vreo intersecție de pe străzile Arushei, căci la coborârea de pe acoperișul Africii probabil aș fi fost dispusă să ascult orice care să mă scoată din plâns! bye-bye-kibo
Lectură plăcută la Tata Uraniu !

Sonntag, 14. November 2010

eu vs. FB


Îmi place Facebook și mi-a plăcut de la început (ați văzut că am scris un titlu sugestiv: ”eu” mititel și ”FB” uriaș, dar am păstrat proporția numerică a literelor, că doar toată lumea știe cine e FB today, și probabil doar 2 oameni din lume știu cine este ”eu”!) Nu, nu a fost dragoste la prima vedere, ci la a treia întâlnire. Atunci am decis să renunț la toate celelalte rețele de socializare în care mă mai târam. Lipsindu-mi lipiciul la oameni și având în dotare mai mulți țepi decât poleială frumos sclipitoare, lumea virtuală mai constituia o oarecare fereastră de update pe segmentele care mă interesau.
Dar iată că în aproape 8 luni de ”socializare” în noul univers virtual, după contacte care apăreau și se înghesuiau cu cereri,  minunate cereri de prietenie care s-au dovedit a fi cantitative, dar nu calitative, după vreo trei acțiuni de ”curățenie” în această ”friends list”, după ce am căpătat impresia că mai mult de 40% se învârte în jurul aceleiași idei de ”să vindem, să promovăm, să scoatem bani, câți mai mulți clienți, câți mai mulți bani, hai să o comitem, hai să …. ” am făcut primul pas în a începe să mă retrag și de aici. De bună voie, desigur. Poate temporar, poate definitiv, habar nu am.  La ce dependență dă utilizarea internetului și a acestor rețele, e greu de spus că voi renunța total.
Îi admir pe toți cei care privesc aceste rețele cu detașare maximă. Detașarea – acel substantiv, acea stare pe care eu nu am reușit să o învăț niciodată. În orice spun, în orice postez, în orice fac eu mă implic. Nu am învățat să folosesc aceste lumi virtuale doar ca niște instrumente reci. Vinovatul principal sunt eu, desigur. Faptul că am așteptări mă descompune neconstructiv pe timp ce trece. Faptul că atunci când intri într-o discuție mai prelungită cu cineva îți confirmă acel sentiment cum că persoana este într-un fel sau altul, că îți este compatibilă sau că trăiește în cu totul alt cosmos decât al tău …. am ajuns la concluzia, aseară, că nu are rost să mai stai să descoperi personalități și compatibilități, pentru că virtualul nu îți va oferi niciodată ceea ce realul nu ți-a oferit. Dacă trec săptămâni în care nu vorbești cu nimeni la telefon, ai impresia că timpul trecut e un gol. Dacă aceleași săptămâni în care nu vorbești cu nimeni la telefon ți le petreci tastând milioane de litere și cifre în fața unui ecran de sticlă, către oameni necunoscuți în proporție de 98%, ai impresia că timpul tău trece plin de evenimente. Și la un moment dat îți dai seama că totul e doar ambalaj. Aia nu-ți place, aia nu te atrage, să te duci acolo … ba ți-e somn, ba nu ai bani, ba nu ai timp, ba nu ai chef, ba nu simți motivația.
Am avut în ultimele două zile două intersecții pe facebook care m-au făcut să mai reanalizez activitatea mea privată în această sferă.
Pe un profil numit DAR din DAR, unde ideea inițială era, declarativ, de a dărui, a oferi celorlalți, care nu au și eventual nu-și pot permite, apărea o promovare de locuințe. Pur și simplu cineva cu o firmă care construiește un anumit tip de locuințe, își punea link-ul pe wall. Înainte de a avea o reacție, am intrat pe link și era clar că omul promova niște servicii și niște produse, contra bani, evident. M-a intrigat faptul că nici pe un profil care declarativ se promovează ca fiind altruist și dezinteresat nu pot scăpa de promovare produse/servicii comerciale.  Se pare că sunt printre puținii, dacă nu cumva singura, care are o problemă cu disperarea asta de a vinde orice și oricui, de a promova orice tuturor, fără nici un discernământ, prin orice canal, fără nici un criteriu și nici o filtrare a contextului: e potrivit să promovez eu către un orfelinat de copii hrană pentru animale? e potrivit oare să promovez eu business-ul meu pe un profil care și-a ales ca public țintă oamenii altruiști, atenți la nevoile celorlați, care au ce da din mână-n mână fără a aștepta vreo recompensă sau altceva în schimb? Eu aderasem la profilul respectiv din dorința unei donații pe care doream să o fac și vroiam să identific anumite elemente. Când am reacționat și am spus: ”Parcă aici era vorba de a dărui, a da gratis, de-a moaca, o oferi, hallooooo ....! NU de a vinde și face reclamă, nu?” atât inițiatoarea profilului, cât și posesorul link-ului au explodat. Ceea ce m-a făcut să cred că cei doi se știu și că totul e de fapt un plan de marketing. Ca urmare, ajungem din nou la ”nu crede orice citești”, indiferent că exista o dată, demult, în epoca primitivă, o sintagmă care spunea: ”E negru pe alb, deci e pe bune!”.
N-are importanță, doar știm că totul merge spre non-valoare, e doar chestie de obișnuință. Insistența asta cu care se masifică absolut orice, se amestecă orice doar de dragul de a obține avantaje, nu se ține cont de loc și spațiu, de mesaj, totul se focusează doar pe termeni intenționat eronat utilizati: ”Noi vă oferim, dv. alegeți!”, de parcă îmi dai ceva degeaba. Nu, corect este: ”Noi vindem, dv. alegeți și cumpărați, plăcerea e de partea noastră și a dv.”. Normal că devii suspicios la orice mesaj, la orice întrebare, din moment ce din toate părțile rezultatul final a orice ”ofertă” este actul de vânzare-cumpărare. Minciuna pe față, prostirea în față, asta mă deranjează cel mai mult.
Cea de-a doua intersecție a fost un dialog privat cu unul dintre utilizatori, pe care l-am și cunoscut personal. Cu care am dorit să am această comunicare, ca o a doua tentativă de când ne cunoaștem, pentru a îmi confirma sau infirma părerea mea despre el, o părere nu neapărat negativă sau proastă, nicidecum. Ținea mai mult de un eventual viitor proiect propus de el în treacăt și din întâmplare, proiect care m-ar fi interesat pentru proiect în sine. Dar, ca să faci front comun, trebuie să fii pe aceeași pedală, nu? Aici e o chestie pe care trebuie să o mai analizez detașat, la rece, dacă voi putea (și probabil nu voi putea). Suntem, ca percepție a vieții și ca integrare socială, incompatibili. Sunt 1-2 elemente pe care le avem în comun. Acolo unde nu suntem compatibili, ne-am completa. Dacă aș putea privi problema așa, la rece, dacă aș accepta starea lucrurilor, ar ieși proiectul tocmai pentru că ne-am completa.

Deci, deocamdată pauză de grandiosul facebook fără de care nu mai poate trăi un sfert din populația Terrei. Sau, alt profil, alte contacte, alte universuri.

O mică bucurie tot am ca urmare a profilului de pe facebook (poate am mai multe, nu știu să spun acum). Deși va dura ceva timp până la concretizare (din cauza mea, din păcate, e un bad timing pe care tocmai îl analizez începând de azi), mă apropii tot mai mult de Himalaya și visul meu. O propunere de a lucra acolo nu poate fi deloc ignorată și, deși multora nu le zice nimic nebunia asta, pentru mine poate fi o mare onoare. Nu te duci să lucrezi în zona aceea ca să faci bani, asta e clar. Te duci doar dacă ai chemarea necesară și dorința mai presus de orice. Și la mine a început numărătoarea inversă!