Montag, 15. November 2010

Hora Unirii după 154 de ani

Am primit și eu, de la un vechi prieten, o variantă revizuită și adăugită, cu mult potențial pentru viitor, a  versurilor ”horei unirii” de pe timpul unuia de nu-l mai știe nici dracu .... ăla mă.... Cuza și mai știe cine cum, no VIP!
Hai să dăm mână cu mână
Să furăm tot ce s-adună,
Să-nvârtim hora hoţiei
Pe pământul României!
 
Ordinea şi cinstea piară! 
Piară fraierii din ţară ! 
Între noi să nu mai fie 
Decât jaf şi smecherie!
Contu-n bancă de te ţine
Vino să te prinzi cu mine
La hoţie cu unire
Şi pe funcţii cu-nfrăţire!
Unde-i unul nu-i putere 
Să se pună de-o avere, 
Unde-s doi puterea creşte 
Şi ţara se prăduieşte!
P-amândoi în fund ne doare 
Că în haos ţara moare. 
Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, 
Să furăm cât se mai poate!
În guvern hai cu grăbire 
Să-l secăm dintr-o sorbire, 
Ca să crească banu' mare 
Mai rapid în buzunare.
Dăm pomană ş-un pişcot
Prostului cu drept de vot
Că oricum în România
Noi facem paranghelia.
 
Sună a hora hoției? Sau a solidarității? Sau a ”ce-i al vostru, nu-i al vostru, că-i al nostru!” ... 
N.B. așaaaa, de amoru' artei, că și aia e-n copac și peste copacul ăla căzut la pământ scurmă azi comunitatea câinilor maidanezi, fiecare după ce iși face nevoile biologice:  Versurile poemului inițial - pe care îmi voi lua libertatea de a-l reda mai jos, cu scuzele de rigoare dacă se simte cineva jignit - aparțin poetului Vasile Alecsandri și au fost publicate prima oară în 1856, în revista lui Mihail Kogălniceanu (ăla de încă mai are statuie în Piața de-i poartă numele, se ajunge cu 336, 62, 61 și metroul, Stația Izvor).
Hai să dăm mâna cu mâna
Cei cu inima româna,
Sa-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!
Iarba rea din holde piară!
Piară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!
Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Și la viată cu unire
Și la moarte cu-nfrațire!
Unde-i unul nu-i putere
La nevoi și la durere
Unde-s doi puterea creste
Si dușmanul nu sporește!
Amândoi suntem de-o mamă
De-o făptură si de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.
Amândoi avem un nume,
Amândoi o faima-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!
Vin' la Milcov cu grăbire
Sa-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,
Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățeasca
Pe câmpia româneasca! 
Este inutil să mai spun - dar o fac totuși, că așa-mi vine câteodată ... - că poemul inițial avea o mare valoare istorică și chiar și pe vremea noastră ne impresiona profund atunci când îl auzeam cântat. Pe urmă, mai spre finalul anilor 1980, când se cânta la fiecare închidere de emisiune a televiziunii române - după bestialele alea două ore de program omagial, file-ar țărâna scărmănată să le fie! -, versurile căpătau pe nesimțite alte reverberații și concentrarea pica mai ales pe ”hai să dăm mână cu mână”. Și am dat mână cu mână, pornind din Timișoara, la jumatea lui decembrie 1989 .... ah, ce povești de adormit mâțele, nu mai vrea nici un drac azi să știe de ele. Azi, noi ăștia de ne înfioram la Hora Unirii, suntem evaluați de generația copiilor noștri și suntem repede șterși de pe ”the short list”. Asta dacă cumva avem bafta să ajungem pe ”previous list”, că de regulă se dă ”ignore” și ”delete”.
Mai era o poezie cu ”viitor de aur, țara noastră are ..... ” - cred că era spionul de Eminescu și cu a lui ”Dulce Românie”. Unde sunteți, M.E. și A.P. și toți ceilalți?

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen