Cum am putea spune altfel decât downshifting? Nu prea găsesc corespondent în limba română. Nici în germană. Ce înseamnă de fapt? Ia să vedem ce explicații de amploare reies dintr-un singur cuvânt americănesc:
Se referă la ”a stinge lumina” și a merge pe un alt stil de viață și în altă viteză, o viteză redusă. Înseamnă a scoate viața din viteza pe care cultul actual al actului muncii o impune. Da, dar nu doar atât. Dacă nu faci și o analiză a ceea ce ai nevoie în viața ta, degeaba stingi lumina, că rămâne întuneric în jur și nu asta vrei, nu? Deci, vrei un job de 12-16 ore, care îți aduce un sac cu bani sau vrei un job mai prost plătit, dare care îți oferă mai mult timp liber și mai mult ”sens” în viață? Vrei una sau mai multe mașini? Una sau mai multe case? 50 de perechi de pantofi sau doar 5? Mii de contacte de afaceri sau doar câteva contacte bune și un cerc de prieteni de nădejde?
Bine, din perspectiva societății românești, discuția este puțin mult prea avansată, pentru că aici șansele de a avea un job prost plătit, dar care să te țină ocupat 12 ore pe zi + 2-3 ore drumul dintre casă și birou, sunt maxime. Deși foarte mulți (raportat la ce? La numărul locuitorilor dintr-un cartier mic al Bucureștiului?), numărul celor care câștigă enorm în România doar în baza muncii lor, este mic. Așa cred eu, s-ar putea să mă înșel. Desigur că m-am raportat la nivel național, nu la statul București.
Citeam o pledoarie a unui profesor din Germania. Care încearcă să explice fenomenul de downshifting. Părerea lui spunea că nu doar planeta Pământ, ci întreaga piață a muncii a devenit supraîncălzită. Da, ”fierbinte” de-a dreptul. Tot mai puțini oameni cu statut de angajați (indiferent că muncesc pentru propria firmă sau pentru a altuia, e vorba de prestație în sine, ca muncă) au ajuns să efectueze un volum mai mare de muncă, mergând spre epuizare corporală și psihică. Trebuie reformulat: Un volum tot mai mare de muncă a ajuns să fie executat de un număr tot mai redus de oameni angajați în procesul muncii, așa cum îl definește societatea. Oh da, și avem deja un istoric despre cei ”omorâți de muncă”, chiar dacă cazurile respective meritau o analiză la nivel global, nu doar două titluri de știri. Dar, până la urmă, avem deja eticheta și o tratăm ca atare: epuizare totală și neglijarea propriului EU în numele muncii, în numele căutării acelui sens inexistent al vieții, în numele realității că ”altceva nu știu și nu pot să fac, nu găsesc plăcere sau interes în a face altceva în viață”. Discutabil până la epuizare …. Epuizarea celor care discută, căci subiectul se poate dovedi a fi inepuizabil, că doar societatea de acum care determină acest bla-bla-bla nu a apărut în 10 ani, ci în mult mai multe decenii și chiar secole. Motto-ul de genul ”muncești mai mult, ai mai mult” sau ”cine nu muncește, nu trăiește” – sunt sintagme vechi, preluate de generații mai departe. Îmi pare rău că nu mai trăiește mama, să îmi explice anumite lucruri.
Făcând relativ abstracție de realitatea românească, putem continua mica analiză. Să ne imaginăm că suntem în Germania – eu acolo am trăit un timp, știu ceva despre cum se muncește și se trăiește acolo, deci mă raportez la ceea ce știu, tocmai pentru a evita reacții de genul: ”Ce prostii vorbești! În România mor oamenii de foame, mii de șomeri caută de lucru și tu vorbești de bani pentru mașini, case, wellness sau icre negre!” -.
Deci, un volum de muncă în creștere pentru puținii indivizi care îl prestează duce la epuizare. Oamenii pretind și primesc bani pentru timpul lor. Cu banii aceia, mulți, vor cumpăra concedii scumpe de wellness, adică, mai pe românește, de relaxare, pentru a se deconecta și a scăpa de stressul provocat de locul de muncă. Evident că este un cerc vicios fără nici o ruptură în el, nici o întrerupere. Vorbesc din proprie experiență, căci nu o singură dată am renunțat la un job super bine plătit, doar din cauză că nu am fost pregătită să accept stressul provocat fie de volumul de muncă, - hm, nu! Adevărul gol-goluț în cazul meu este că mi-a plăcut întotdeauna volumul de muncă, mă ținea în priză, era o provocare și ani de zile nu am cunoscut alta. Motivul a fost lipsa de apreciere, deci demotivarea, lipsa de comunicarea și atitudinea unui șef căruia i se părea absolut normal să renunți la tine, pentru el, fără să ceri vreodată o compensare a efortului depus -, fie de totala lipsă de management, fie de isteriile unui șef disperat. Și de fiecare dată m-am retras, părăsind toate acele iluzii ale unei cariere financiare - cine vorbește de o carieră profesională și pretinde că pecuniarul nu are nici o legătură, minte! La ce bun să câștig 7.000 de lei pe lună, dacă în 2 luni am slăbit vreo 5 kg, dintr-un organism care nu avea nevoie să slăbească? La ce bun să câștig 7.000 de lei pe lună, dacă casa mea se identifică aproape cu locul de muncă, acesta aflându-se în spatele blocului? Plec pe întuneric de-acasă și vin pe noapte acasă …. pentru șapte mii de lei. Când mă sună șefu duminică la ora 10, că să fiu luni la ora 5 în capătul celălalt al Bucureștiului, eu mă duc. De ce?? Pur și simplu pentru că, deși mie mi se părea inutil (și așa a și fost), lui i se părea vital. Deși putea să îmi spună cu o lună înainte sau o o zi sau o săptămână, era o chestie mie-n sută planificabilă! Deci mă trezesc luni la 3,30 dimineața și mă duc, terminând ziua de lucru seara, pe la 11. Și apoi el se poartă ca un golan. Și alte exemple. Desigur că doream banii aceia, dar erau prea scumpi. Și așa mi s-a întâmplat de vreo 3-4 ori până acum. Raportat la munca depusă, eram plătită mult peste media de pe piață. Dar cu ce preț? Lipsea respectul, lipsea factorul uman, comunicarea lipsea cu desăvârșire, totul trebuia doar executat, fără explicații. Da, visam bani pentru a putea călători. Dar când să călătorești, dacă muncești 12-14 din 24? Nici măcar nu-ți mai arde de călătorii, ești prea obosit pentru un concediu. Și eu nu sunt tipul de wellness, eu sunt tipul de adventure. Adica nu concep un concediu în care principalele activități să fie cele 3 mese, eventual un all inclusive și somnul dintre ele! Ar însemna să îmi bat joc de viața și potențialul meu către a vedea, cunoaște, descoperi, risca, încerca, sui și coborâ!!
Cică există deja destui care renunță la poziții de top pentru un job nesemnificativ și oamenii aceia văd lumea din alte perspective. Eu nu pot vorbi de prea de sus, pentru că nu am avut niciodată o poziție prea periculoasă, dar mereu am știut că timpul este un produs de lux. Timpul de fapt nici nu există, dar omenirea, societatea asta l-a limitat și l-a transformat într-o marfă de lux, care este de fapt neprețuită, adică nu poate fi cumpărată cu nici o monedă fabricată de om. Toți cei care ne naștem mergem spre același punct. Diferența este ce faci între cele două puncte, cum îți conștientizezi propriul tău timp. Aș fi putut fi acuzată de faptul că sunt precum vulpea și strugurii. Da, aș fi putut fi acuzată de chestia asta dacă nu ar fi existat aceia care au coborât de acolo de sus și au descris cam care e chestia cu timpul, banii, viața, sensul, valorile existenței noastre efemere.
Deschid o mare paranteză acum: pe un forum legat de carieră, undeva pe Alumni Deutschland. Sintagma ”carieră profesională” este la fel de subiectivă și relativă ca absolut toate marile sintagme inventate de niște oameni, la un moment dat, și preluate cu repeziciune, apoi împământenite în societate ca valori de referință. Despre carieră profesională există un foarte mare volum de literatură de tip laudativ și consultant. E ca și cum ai vorbi despre sensul vieții. Desigur că în acceptul societății, cariera ar fi rezultatul acela de la final (ho-ho, când ești prea bătrân eventual pentru a te mai bucura de avantajele respective) - de la finalul unui drum pe care ai avut șansa să îți arăți puterea prin care poți contribui la dezvoltarea unei afaceri și prin asta să treci prin diverse trepte ierarhice. Scenariile sunt multiple, desigur. Aici unul dintre cele care sunt majoritare: Te angajezi ca menajeră, apoi într-o zi se îmbolnăvește curierul și te oferi tu să faci un drum și te remarcă cineva că ești în stare să deschizi gura, să dai cu semnătura și să găsești o adresă. În altă zi se îmbolnăvește recepționista și te oferi tu să îi ții locul. Și așa te remarcă un șef cum că știi domne să apuci receptorul și să și vorbești la o adică. Mama-mia, și zici că nu ai absolvit nici o facultate?!!? Și devii recepționistă: deschizi ușa, eventual faci cafeau, speli ceștile (că deh, au rămas fără menajeră!), mai înregistrezi câte un document și prostii d-astea. Apoi, într-o zi superbă de primăvară, se îmbolnăvește secretara și te oferi să îi ții locul. Și atunci iar te descoperă șeful secretarei că aoleu, știi să scrii și la computer, vai de mine, știi să scrii și o scrisoare după dictare! Tu ești sigură că nu ai cel puțin un masterat??! O pui în plic, cauți timbru și te duci la poștă (că nu mai au curier, remember?) sau te ocupi să chemi firma de curierat (că nici receptionistă nu mai au, remember?). Vii de la poștă și te apuci să faci curat în biroul șefului și la recepție (menajera e dusă de mult, remember?). Și viața merge mai departe. Ura, ai asimilat 3 joburi deja pe același salariu: menajera, curierul, recepționista și secretara. Când ai devenit secretară ai căpătat 5 lei în plus la salariu și mai multă responsabilitate. Apoi, asistenta directorului general trebuie să nască, deci te cheamă pe tine să o înlocuiești. Mă rog, nu te crede nimeni că ai doar bacalaureatul și ceva bună educație, jobul în sine s-ar adresa celor cu cel puțin două facultăți, un masterat în Berlin și un doctorat in Londra sau mai cine știe ce cursuri în New York City!! Dar așa, dacă tu nu ai pretenții d-astea e bine, că nu vrei bani prea mulți și ei au conștiința împăcată. Deci: ai mai urcat o treaptă. Acum faci și cafeaua, înregistrezi și toată corespondența, ții și legătura cu firma de curierat pentru tot felul de comisioane, stabilești și întâlnirile șefului tău – îi ții agenda adică și spui minciuni pentru cazurile în care nu vrea să răspundă la telefoane sau e-mailuri -, faci cafeaua și pentru oaspeții lui, verifici tot felul de documente în locul lui, ai grijă de mapa cu documente pentru semnat și, în principiu, ești la dispoziția lui, adică știi când începi programul dar nu prea mai știi când îl termini. Nu contează, ai mai primit 10 lei la salariu și nu mai ai timp nici de casă, nici de prieteni. Dar strângi bani și colegii se uită cu invidie la tine, se feresc, au impresia că ești spionul șefului. Alții își fac drum pe la bolul de bonboane pe care le ții permanent pe biroul tău, te mai întreabă de sănătate, dar niciodată despre sănătatea șefului …. vin să miroasă și să fie văzuți. Ceilalți manageri vin și ei să se intereseze de starea semnăturilor și a toanelor șefului. Cum-necum, volumul muncii ți-a crescut invers proporțional cu venitul, dar ce contează, ai parcurs majoritatea treptelor scării ierarhice. Apoi, dacă tot ești atât de potentă și vigilentă, începi să te ocupi și de recrutare personal, colectare oferte servicii, negociere contracte, legătura cu toți furnizorii pe linie administrativă, corespondența în 3 limbi, rezolvarea reclamațiilor clienților, comenzile de birotică și alte accesorii de birou, design birouri, mobilare birouri, măsurători birouri, ambalări pachete, încheiere contracte de medicina muncii și protecția muncii, evidențe salarii și zile de concediu sau învoiri, chiar și soft-ul de time-sheet și bază clienți îl gestionezi tot tu, montezi cuiere (chiar dacă ocupantul biroului respectiv este un respectabil inginer. El e șef, nu se coboară la munca de jos, te lasă pe tine să îi dezambalezi un cuier-pom și să îl montezi, în prezența lui! Săru’mâna șef‘, ce onoare îmi faceți să mă îndrumați cu ochiul de la ceafă cum mă chinuiesc să montez acest cuier de 2 m, noroc că am trusa cu scule de la bicicletă la mine! Dv. stați liniștit, eu d-aia sunt plătită, să prestez, nu? – Același mic șef din firmă care 3 luni de zile nu te-a salutat pe vremea când prestai și la recepție, pe motiv că nu meriți. S-au rugat de el ambii manageri austrieci, el nu și nu. După 3 luni de pedeapsă, mai mormăia câte un ”bună dimineața!” și se încuia în bârlog), urmărire plăți, emitere facturi. Ești prea bună pentru a fi trimisă în deplasări în străinătate: ”Păi dacă lipsești tu 2 zile, se dă totul peste cap aici!”. Promisele școlarizări și traininguri, de care de fapt nu ai mare nevoie, dar erau promise ca și instrument de motivare, sunt amânate și după vreun an de zile pricepi că de fapt au fost tăiate de tot și nici măcar nu mai sunt bugetate. Ar trebui să fii mândră, că poți face toate cele fără școlarizări scumpe și costuri inutile pentru șeful tău. În loc să fii mândră, te simți demotivată. Vrei concediu de o lună, vrei și tu, o dată pe an, să faci o expediție nebună. Nu ți se aprobă. Te duci să renegociezi salariul. E complicat, e criză. Începi să faci și proiecte enorme de traduceri, traduceri grele. Iei de lucru și acasă. Într-un week-end renunți la un concurs sportiv unde te înscriseseși de o lună, pentru că șeful tău, care nu a avut timp să vorbească cu tine de vreo 14 luni de zile, îți trimite pe e-mail documentul și îți spune clar că nu știe decât că luni dimineață cele 50 de pagini trebuie să fie traduse pe biroul lui. Faci cuie tot week-endul și termini proiectul. Ai pierdut 60 de lei, taxa la concursul sportiv. Plus puțin din renumele tău, căci erai așteptată la start și cum în ultimul sezon ai și urcat pe podium de două ori, ai devenit un pic vizibilă pe la competiții.
Și povestea poate continua. Dar se întrerupe în momentul în care șeful tău îți spune: ”Ești doar o secretară.” Și cam atât despre șansa corectă a unei cariere în România ultimilor ani.
Am încheiat paranteza și
revin la fenomenul de downshifting.
Ziceam chestia aia cu cercul vicios închis. Cum deschidem cercul? Cum facem să ajungem la mai puțin timp consumat pe muncă prestată, cu mai puțini bani (teoretic), dar mai mult timp pentru noi și sensul vieții noastre?
Întrebarea: ”Totuși, cum se explică apariția acestui fenomen, de unde vine dorința asta?” mi se pare în sine una din marile inepții ale omului nou. Da, știu, ar trebui să definesc ”omul nou”, dar acum nu am timp (!). Părerea mea - știu, nu m-a întrebat nimeni, dar ….. dacă tot am timp …. -, deși probabil nimeni nu știe asta despre mine, a fost întotdeauna că omul nu e născut ca să muncească, ci muncește ca să trăiască la un anumit nivel impus de locul și contextul unde se află el. Mă gândeam la oferta aia a marii firme belgiene: în Nepal aș câștiga cu siguranță mai mult decât 1,80 EURO / oră. Presupun, nu știu, o să aflu. Chestia trebuie văzută așa: în Nepal faci ceva cu 1,80 EURO. Ce faci în București cu banii ăștia, dacă trebuie să accepți că e singurul tău venit lunar?
Conform istoricului mișcării de downshifting se pare că prin anii 1990, undeva în spațiul anglo-saxon cam 40% din populația Marii Britanii aflată la vârsta de sub 35 de ani a recurs la această abordare a vieții, transformând-o într-o reală mișcare greu de ignorat. Există pe-acolo a National Downshifting Week, atât în rândul indivizilor, cât și a unor companii. Se pare că acolo s-a răspândit, la nivelul a diferite straturi sociale, conștientizarea faptului că o economie ”fierbinte” va da cu virgulă la un moment dat, altfel spus, va colapsa mai devreme sau mai târziu, rezultând costuri enorme pentru segmentul care se ocupă de sănătate în general.
Din partea nemților, comentariile existente sunt de părere că Germania se află la mare distanță de această evoluție a lucrurilor, deși și în mass-media germană se observă o creștere a prezenței subiectelor legate de downshift. În Germania se bate monedă pe ”a spune NU acceptării de multitaskuri!”, iată o altă temă care are legătura indiscutabilă cu evoluția spre downshift.
Așa cum am spus mereu, există chestii fără rețetă în viața asta, așa cum este viața în sine. Fiecare individ ar trebui să își conștientizeze limitele. Foarte mulți se supraapreciază și am văzut acest lucru cu precădere când am recrutat personal și mă mai lovesc de acest lucru în aspecte banale ale vieții, când de exemplu un leader spune: ”mâine facem un tur cu bicicletele: 100 km, 25 km/h viteza medie.” Iar a doua zi, 5 oameni din 10 nu fac față condițiilor expuse în prealabil. Ei nu se gândesc că astfel îi încurcă și pe ceilalți, pentru că, dacă insistă și nu abandonează după primii 20 de km, dintr-un bun simț elementar, din spirit de grup, leaderul va adapta viteza la cei rămași în coadă. Sau, dacă nu va adapta viteza, vor interveni acele pauze de regrupare unde primii 5 îi vor aștepta pe ceilați câte 10 sau 20 de minute, indiferent că e deja noapte afară, că plouă sau e vânt. Și ce dacă eu, care pot parcurge cei 100 de km cu o viteză de 25 km/h, mi-am făcut programul în funcție de aceste coordonate? Ar fi lipsit de spirit de echipă și ar fi incorect să îi las pe ceilalți să se descurce cum pot, nu? Așa se judecă aici. Toată admirația pentru leaderul care a coborât ștacheta. No admiration pentru cei care se supraevaluează pe costurile celorlalți. Și nu mă refer la mersul pe bicicletă, exemplul este bun pentru a vedea mecanismul în termeni mai simpliști.
Nu știu de când se discută pe la colțuri și în România despre un eventual fenomen de downshift, habar nu am. Ce m-ar deranja pe mine foarte mult ar fi ca acum să apară un nou trend, despre care discută cu patos o mare masă de oameni, care însă nu fac și nu vor face nimic pentru a ”adera la mișcarea” în sine. Acest lucru ar da noi idei de business. Deci noi idei de publicitate pe tema ”hai să te învăț cum să trăiești. Dacă vii la cursul meu de iluminare, îți arăt eu care sunt acele 8 sau 10 întrebări ale căror răspunsuri te-ar putea face un downshifter sau nu. Recunosc, eu am o mică problemă cu acest tip ce coacheri.
Eu mă risc cu o listă a întrebărilor pe care cei interesați și le-ar putea pune, ca să își dea seama singuri dacă au conștiința direcției vieții lor într-o societate foarte tumultoasă, provocatoare și demotivantă în același timp. Am notat, cursiv și cu altă culoare, niște răspunsuri personale, mai în glumă, mai în serios:
- până la ce nivel aș vrea să reduc controlul asupra vieții mele profesionale?
Aș vrea ca profesionalul să iși piardă valoarea dată de termen. Acest lucru l-aș putea obține doar dacă munca mea ar consta dintr-o activitate care îmi place să o fac, este un hobby real de-al meu, aș face-o preponderent sub propriul meu management, dar la final ar capitaliza sumele necesare pentru a duce acest stil de viață.
- Care dintre elemente îmi consumă mie cel mai mult timp pe parcursului zilei?
Pe vremea când eram angajată: munca la birou, clar. Plus cel puțin două ore pe drum. La birou, chiar dacă aș fi putut rezolva sarcinile date într-un interval de 5 sau 6 ore, tot eram obligată să stau 8 sau 10, pentru că nu eu decideam, ci alții. Aberant și frustrant. Așa se ajunge la cumul de funcții și sarcini și responsabilități, fără a fi însă plătit pentru ceea ce prestezi în plus. Și de aici apare scânteia problemei.
- E cumva munca mea? Dacă da, ce pot face pentru a schimba situația?
Să fac altă muncă. Vezi răspunsul la prima întrebare.
- Dacă nu pot obține o reducere de program de la șef, ce pot face?
Caut un part-time. Deci un salariu mai mic. Dar până unde cobori ștacheta, cât de mic?? Faci calculul la tarif/h. O să vezi că nu iese socoteala.
Dar am probat și această variantă, anul acesta chiar am obținut 3 luni de program redus de la fostul angajator. Chestia hilară a fost că deși mi-a aprobat, exact în prima lună, când aveam nevoie mai mare de timpul acela liber, la final de lună au rezultat ore lucrate suplimentar față de programul normal!!! Adică în loc de 40 de ore / săptămână au ieșit vreo 55. În zilele când s-a putut aplica reducerea aceea de 2 ore, pot spune că a fost minunat. Câștigam proporțional mai puțin, dar a fost minunat. Pe de altă parte, pentru orele suplimentare nu am cerut bani – nu i-aș fi primit -, dar am lucrat a doua lună cu program redus, dar cu salariul întreg.
- La ce pot renunța, care sunt nevoile concrete ale vieții mele?
Nu prea am surplusuri în viața mea. Am renunțat la atât de multe, încât aproape am revenit la nivelul anilor 1996-2000. Am doar o mașină, pe care atunci nu o aveam. Și pe care nu o folosesc în oraș niciodată.
- Care dintre relațiile mele cu ceilalți îmi sunt importante?
- Ce-mi place să fac de fapt și ce activitate ar fi aceea care mi-ar place să o fac în majoritatea timpului meu?
Eeeeh …. Să călătoresc și să scriu. Non-stop!
- Care e sensul vieții mele?
Nu există un sens al vieții. Este o obsesie inutilă. Care poate consuma timp. Mai bine trăiești, decât să cauți sensul vieții.
Ce mi-a mai zbârnâit mintea prin anii trecuți:
iulie 2008, despre Timp
despre valoarea muncii
din 2006
Keine Kommentare:
Kommentar veröffentlichen