Follow by Email

Freitag, 25. März 2011

RaidExtrem - sau cum se ridică o afacere cu biciclete

Valori pierdute: PRIETENIA 
Valori călcate în picioare: ÎNCREDEREA & PRIETENIA 
cu anumite completari, pe celalalt blog ---> 

Supărarea și lipsurile mi-au cam ajuns la limită. Cu atât mai mult cu cât, vrând să fac un gest generos, în urmă cu vreo trei ani, am împrumutat economiile mele – unor ”prieteni”, pentru a-și deschide ei o afacere cu biciclete în București. Evident să sunt supărată, când de aproape doi ani de zile nu reușesc să îmi reprimesc cele câteva mii de euro retur. Cu zeci de explicații, rugăminți, argumente. Nimic. 
Am vrut să le ușurez situația și să îmi achite cash, nu prin bancă.  În rate fixe, lunare, că doar dl. Milicescu derula un alt business, ăsta cu bicicletele era al doilea sau al treilea, nici nu știu și nici nu m-a interesat. Dar trebuia mereu ca eu să îi aduc aminte lui Daniel de termenul convenit, că parcă mă angajase ca ceas deșteptător sau secretară personală, zău! El era the business man, eu ce draku eram?! Apoi, la un moment dat, când am văzut că nu plătește și nici nu anunță (!!!), l-am sunat, domnul era ... în Finlanda, nu avea el treabă cu faptul că eu mă bazam pe ziua de plată! 
Le-am oferit anul trecut varianta să plătească în RON, numai să plătească draku odată! Nici o mișcare, nici o plată, nici măcar 100 de lei nu am primit. Indolență, tăcere, lipsă de comunicare. M-au dus cu vorba vreo 2-3 luni, au promis că situația s-a rezolvat, că gata, ei iau împrumut de la bancă și eu sunt prima pe listă. Nu s-a întâmplat nimic, nu au dat nici o informație, pur și simplu am constatat că a mai trecut un an și ei tot nu au plătit datoria. Oamenii nu mai vor să returneze cele câteva mii de euro. Ba chiar mi s-a spus, de către Bogdan, acum vreun an, că ar trebui să mă gândesc și să apreciez faptul că ei încă nu au declarat că nici măcar nu mai intenționează să îmi returneze banii vreodată, așa că să stau calmă! N-am cuvinte. ”Pretenul” Milicescu a ieșit din peisaj, nefiind capabil să mai gestioneze situația.  Domnia sa are un papagal de nota 10, minte de stinge și te duce cu preșul precum ”muc cel mic”. Teoria e de nota 110, practica este sub zero. A apărut, brusc, cumnatul, ”pretenul” Selcieanu Bogdan, pe care îl știu din 2001 (!!!!), pe când vindea într-un magazin de echipament sportiv din București. Altă persoană, dar același stil de dus cu zăhărelul.
Și-au luat casă, și-au făcut business, lui Daniel i-am dat în mână în 2007 și un client foarte mare pe firma lui de protecția muncii, pe care l-a avut câțiva anișori chiar, gest pentru care nu am avut nici o pretenție de la el (acolo, un procent de obraz subțire, nu?! Și ce dacă suntem ”preteni”?), se fâțâie cu mașină prin București (eu merg cu bicicleta și cu metroul, inteligenților!) și tot eu trebuie să mă uit la ei, pe foamea mea, pe munca mea .... nu e incredibil?! Le-am jucat la nuntă și m-am împrumutat atunci de bani, să le iasă bine. Și ei ce fac? Cum își permit? Cum pot oare să facă așa ceva?! Joc murdar, incalificabil. 
Am stat o zi întreagă și l-am ajutat PRIETENEȘTE pe dl. Milicescu de i-am tradus în germană site-ul business-ului său, în 2009.  Nu i-am cerut nici un ban, nici el nu a oferit ceva în schimb. Măcar să-mi fi dat datoria înapoi, nu?
Nu, mai bine nu îmi aduc aminte. Eu fac gesturi d-astea prietenești, dar măgării de genul ăsta nu am primit în schimb de la nimeni până acum.  
Când i-am cerut în septembrie 2009 să îmi garanteze suma cu ceva solid, mi-a spus că el are un teren care se vinde în 2 zile chiar și în perioadă cruntă de criză. Și m-a asigurat că voi avea banii în maximum 5 zile!!!  Ca apoi să aflu de fapt, indirect și cu mii de insistențe, că terenul nici măcar nu îi aparține!!!!!!!!!!!!!!!!! Păi cum să îi cer eu acte doveditoare, că doar eram ”preteni”, nu?!? Cel puțin asta era varianta lor. 
Scriu, scriu, scriu pentru că mi se pare incalificabil. Și pe măsură ce recitesc corespondența dintre noi, mi-aduc aminte de talentul lor de a înșela ceva sfânt între oameni: prietenia (nu aia de stil facebook, nu aia! ci aia reală, palpabilă, aia când un prieten își dă cămașa pentru tine, unii poate că știți despre ce e vorba).

Caut jurist / recuperator care să intervină într-un astfel de contract încheiat între mine, persoană fizică și un magazin de biciclete, Raidextrem, deci persoană juridică.

Este o experiență nu doar tristă, ci și foarte amară! În general, în viața mea, am muncit din greu și nu am apelat la alții pentru nevoile sau hobbiurile mele. Fiecare cent a fost muncit. Banii pe care ei îi folosesc de trei ani pentru propriul business și care mă privează pe mine acum, în timpuri dificile, de o supraviețuire la limită, provin din economii crunte, din muncă cu sapa, pe câmp, din spălat vase prin Germania, nopțile și așa mai departe (prima parte a zilei eram la școală, după-amiaza îmi făceam temele și noaptea munceam pe brânci câte 6 sau 11 ore, iar în vacanța de vară dădeam cu sapa 10 ore!  Iar cei 40 de km până la școală îi făceam cu bikla, peste câmpuri, și iarna și toamna și pe orice vreme, ca să economisesc 90 de mărci pe lună! Chestii irelevante în povestea asta, până la urmă!) Nu vreau să fac o analiză a termenilor de prietenie, încredere, minciună, înșelăciune, dus cu preșul, că nu aș mai termina în veci. Nu am nevoie de morală sau întrebări retorice, pentru că aș avea răspuns la orice. Am nevoie de un ajutor concret  și legal pentru a-mi recupera cât mai urgent acești bani. Nu de alta, dar oamenii se bazeaza pe faptul că se prescrie termenul și eu nu fac nimic.

Și, tuturor care vor cădea vreodată în tentația de a fi umani împrumutând bani prietenilor, le pot da o singură replică: asta e rețeta de a pierde și banii și prietenii și de a te dezgusta față de relațiile dintre oameni. Rușine celor de la Raidextrem, Daniel și Bogdan!! V-am dat banii atunci când vă ardea buza și voi v-ați bătut joc de încrederea și prietenia mea. Uite aici, vă fac reclamă gratuită, poate vin clienții să vă cumpere din marfă și să catadicsiți să vă onorați și datoria către o veche prietenă care a avut încredere în voi!!!
Cu două zile înainte de data stabilită să merg să-mi ridic banii, aflu, cu totul întâmplător, de la Daniel, că el de fapt nu are nici un ban și nu își poate onora datoria către mine. Deși știa de 3 luni de termenul respectiv, ca să nu mai spun că le-am acordat o prelungire a termenului prevăzut în contract. 3 luni de zile, Daniel Milicescu nu a considerat necesar să vorbească cu mine pentru a mă anunța că nu îmi returnează nici un ban, iar în ziua când l-am sunat eu, să fac o glumă de genul: ”He-he, voinicilor, ce mai faceți? Ați virat azi banii, nu? Ca să fie sigur poimâine în cont, nu? Că ți-am zis că vreau să îi investesc într-o afacere personală.” ... domnia sa a început să se bâlbâie. Iar eu am avut un șoc.
Păi cum să nu am un șoc, când eu în luna iunie 2010, în baza faptului că oamenii îmi vor returna banii, mi-am cumpărat și o bicicletă super-scumpă, împrumutându-mă, la rândul meu, de bani?!?!?!  Câtă lipsă de caracter poate avea cineva ca să nici măcar să-și anunțe creditorul că se află în indisponibilitate de plată? Trei luni de zile să ignori subiectul și să nu spui că tu de fapt nici nu plătești?!?!?!?
Dacă tot sunt la modă dezbaterile publice, poate reușesc și eu să-mi rezolv această problemă. Desigur că aș fi putut avea și o abordare comică sau ironică, dar pe cuvântul meu dacă mai am vreun strop de umor pe inventar (!!!)

Donnerstag, 24. März 2011

Romania este o tara frumoasa, DAR - II


România e o țară frumoasă, DAR:
31. Am scris despre I K E A , despre  RCS-RDS, despre URA (Universitatea Româno-Americană), acum vine rândul MOBEXPERT.

18.11.2010
32. Comerciantii au inventat niste carduri de cumparatori, a.i. clientul sa nu se mai imprumute la banca! Cica are costuri zero. Acum, cand tentatiile de sarbatori sunt atat de mari, stau si ma intreb cat de umana este pana la urma aceasta oferta. Mie mi se pare ilogica, sincer. Si total needucativa. E crizaaaaaa, fratilor!! Nu ati aflat? Sunt curioasa daca cei fara servici sau cu venituri sub limita decentei, vor apela la aceste noi instrumente de plata. Deviza: ”cumperi ce vrei pentru sarbatori, te distrezi, si platesti la anu’!” Aberant.
 
33. Dacă ai intrat oficial în rândurile șomerilor, potrivit legislației ești obligat să te prezinți lunar la oficiul de sector pentru a ți se pune o viză pe carnetul de șomer. Dacă nu te prezinți în ziua programată, ți se oprește retribuția din ziua respectivă până la finalul lunii respective. Am întrebat care e sensul? Care credeți? ”Păi că așa este. Sunteți înregistrată în șomaj și noi fiind oficiu de mijlocire a forței de muncă, poate avem să vă oferim ceva.” Tocmai eram pe punctul să exprim, plină de uimire, o întrebare legată de ce ofertă ar avea, pun pariu că habar nu avea și nici nu își pune nimeni problema pe acolo să deranjeze șomerii pentru a-i anunța când apare ceva. Mirosindu-mi nedumerirea, a adăugat: ”Așa spune legea! Trebuie să vă prezentați lunar la viză.” ”Păi ce legătura are prezența mea în localitate, cu faptul că nu îmi primesc ajutorul de șomaj dacă nu sunt în ziua respectivă??! Poate sunt în alt oraș, la un interviu!” Nu există legături, răspunsuri și explicații. Cred că le e frică de căpșunarii care aici stau pe șomaj, dar se duc pe câmpurile altora să adune castraveți. Fiind și plătiți pentru munca depusă.
01.12.2010
România e o țară frumoasă, DAR: 
34. pentru români - se pare că pentru mulți dintre ei -, ziua națională de 1 decembrie este o nouă ocazie de a nu munci (și ce dacă e criză economică de doi ani, cu perspective pentru încă 20?) și mai ales de a întări acest cult pentru ..... mâncare! Nu are nici o legătură cu mult pomenita criză, faptul că oamenii stau în frig și ploaie, cu orele, pentru o porție de mâncare distribuită pe străzi. Nu contează ce se împarte, principalul e să fie mult și gratuit! Nu, nu, nu, nu înțeleg și pace! Eu știu că sărăcia umilește și dezumanizează, dar nu e vorba aici de sărăcie sau de disperarea de a muri de foame. Cu sau fără porția aceea, starea și situația ta este aceeași și după ce o îngurgitezi. Cu atât mai mult cu cât e vorba de ..... fasole albă la cazan (!) Numai energia pe care o cheltuiești mergând până la punctul de distribuire și înfruntarea îmbulzelii de acolo te fac flămând. Și nu cheltuiești oare și bani pe mijloacele de transport pentru a ajunge acolo? Mă refer la orașele mari, pe unde au loc aceste pomeni către mase. Jenant și de neînțeles.

35. 
24.03.2011:
Consumator român. Își ia în leasing o mașină de 31.000 EUR. Nu achită două rate succesive. Vine executorul judecătoresc să îi ridice mașina. Consumatorul român, o persoană de sex feminin, se blochează în mașină. Executorul, desigur de față cu jandarmii, dezumflă roțile mașinii. Femeia nu iese. Începe să lovească în geamul din față dreapta, cu un baros de mici dimensiuni. Reușește, cu greu, să spargă geamul și să deblocheze portierele. Femeia este pur și simplu extrasă cu forța din mașină, de către doi jandarmi. După care, în același mod, este extrasă și fiica femeii. Tot circul a durat 6 ore, undeva în București. Pentru a folosi o mașină de 31.000 EUR, pe care nu ti-o permiti ..... Nu pot comenta asa ceva. Dar pot relata. Pe fondul unei intamplari care ma priveste personal: niste oameni isi permit, de doi ani, sa isi vada de viata lor, de businessul lor cu biciclete si alte accesorii mult prea scumpe pentru Romania, de masina lor cu care circula si de apartamentul lor pe care si l-au cumparat ..... in timp ce refuza sa imi inapoieze cele cateva mii de euro pe care eu, ca si prietena, le-am imprumutat lor in urma cu aproape trei ani ..... 

36. A avut loc ”Holiday Market”, în București. Am fost, la invitația celor de la ”Extreme Adventure”. Suntem plini de englezisme. Întrebam și eu, din pură curiozitate, pe profilul ANAT de pe Facebook, dacă într-adevăr era necesar ca un târg de turism, în România, fie el și internațional, să poarte denumirea de ”Holiday Market” .... Nu înțeleg de ce, sincer.  Ah, și ediția din toamnă se va numi ”Winter Holiday”. Evident că nu s-a obosit nimeni să răspundă, că doar am scris în limba română, limba oficială și ignorată a României .... Deci, turismul din România a epuizat limba română. Așa ne mai simțim și noi europeni, că doar engleza este limba cea mai răspândită și simplificată prin Europa, nu? Chiar și angajatorii au început să refuze comunicarea în limba română, iar dacă aplici cumva în limba română s-ar putea să fi tăiat de pe listă instantaneu.
Mie personal nu-mi displace, doar că se cam bate cap în cap cu .... conștiința națională, cu sintagma forțată folosită uneori ”sunt mândru că sunt român” etc. etc. 
Ah, bașca că la diferență de câteva zile, dar tot în luna martie, are loc, tot în București, dar în altă locație, Târgul de Turism al României. WTF????!!!! Citez de pe http://www.targuldeturism.ro/ TTR primavara 2011 reuneste un numar de peste 150 de firme din 21 de tari, pe o suprafata de peste 5000 mp, cu un grad de internationalizare de aproape 50%.”
Dar stai așe, că m-am interesat direct la una dintre surse și am și primit un feed-back ca la carte, uite icilea: ”Unul este Targul de turism al Romaniei (participari internationale in egala masura cu cele nationale) si celalat este targul agentiilor de turism ANAT.)” 
Acuma, io, în măcăneala mea, ca și beneficiar final al standurilor, nu văd nici o diferență relevantă. Două evenimente care au practic același conținut, se desfășoară în exact același oraș, doar că distanța dintre locații te pune pe drumuri și că participanții au de plătit taxe diferite. Deci uite cum strânge hârțogăraia și standurile de la Casa Poporului și se mută frumușel la Romexpo. Mă rog, cu o diferență de nici două săptămâni, dar așa știu și ei că au avut de lucru din plin toată luna martie. Și asta, cu costuri foarte mari pentru agenția participantă. D-aia nu au bani să-și plătească personalul, că trebuie să strângă pentru târguri. Că dacă nu ești văzut acolo, cică nu exiști.
 mai Este România e o țară frumoasă ????? DAR:
37.  25 martie 2011
”Ajunge ulei pentru toată lumea! Nu aveți voie să luați mai multe sticle!”
ISTERIE NAȚIONALĂ incredibilă!! Omor, stat la coadă de la 5 dimineața pentru o promoție la ulei: 4 litri la preț de 2 litri!!! Incredibil, absolut incredibil.
ISTERIE DE SHOPPING și în cazul unor reduceri la ..... îmbrăcăminte, țoale de firmă!!! 
Pomenea cineva cuvântul ”criză economică” prin România?
Nu cumva este o criză generalizată a educației și mentalității, din care nu ne scoate nimeni? Poate doar o dictatură militară (în care eu credeam cu multă tărie acum 15 ani) ...
38. Țara în care, șomerul cu 617 RON nu beneficiază de subvenția acordată pentru căldură, pentru că limita stabilită este de 615 RON. În schimb, când te duci la sediul de ”Ajutor social” de pe Drumul Sării nr. 2, într-o zi rece și ploioasă de final de martie, ușa de la intrare este laarg deschisă și proptită să nu se închidă cumva, iar caloriferele din interior frig/ard de duduie!!! Când întrebi funcționarii de ce nu opresc căldură, se uită așa, frumos, pe sub ochelarii de pe vârful nasului, și nu pricep de ce caloriferele sunt calde sau ce treabă ai tu cu chestia asta ....
39. România, țara în care ambulanțele medicale primesc amenzi de la poliția rutieră pe motivul depășirii vitezei legale de rulare (ambulanța transportând bolnavi sau mergând spre o urgență) și pe motivul neachitării taxelor de drum (”De ce nu ai, bre, rovignetă??”)
40. Țara în care există încă instituții de stat care au un web site frumos colorat, dar unde nu găsești nici o informație legată de posibilități de contactare: număr de telefon, de fax, adresă de e-mail, adresa fizică, unde puii mei e situat sediul? În orașul X pe dreapta, sau cum?! Dinspre ce direcție? De exemplu.
41. Gazeta sporturilor distribuie Biblia pentru copii. Sportul si religia, pe tarabe ..... Daca renunta si la tonele de sani revarsati pe toate paginile, poate se leaga ceva pana la final.
mai Este România e o țară frumoasă ????? DAR:
42.
German Support Specialist
Computer Generated Solutions Romania SRL
Candidatul ideal este caracterizat de urmatoarele:
- cunoasterea limbii Germane (scris, vorbit, citit) la un nivel avansat si engleza -nivel mediu
Una dintre cele mai mari trei companii de software/integratori de sisteme din lume ofera centru de suport tehnic de excelenta in Romania.
Ne dorim sa va alaturati acestei echipe.
CGS Romania este una dintre cele mai mari companii pe piata de call center/contact center din Romania.
Ca angajat al CGS Romania te vei bucura de un program flexibil cu posibilitati de angajare atat in regim full-time cat si part- time, de traininguri de formare si de pachete salariale deosebite.
Data: 30.03.2011”
Pachete salariale deosebite? Vă spun eu care era nivelul în octombrie 2010: cam 1,75 EURO/oră (!!!) la un program agreat de 6 ore. Nu are legătură cu România și românii, pentru că este o companie străină (cică americană). Dar anunțul de angajare sună ”mișto”, nu-i așa?

 43. S-au bătut și s-au călcat în picioare la promoția pentru detergent. O cetățeană din grămada aceea animalică mai și vorbea la microfon: ”Suntem săraci, d-aia stăm aici la coadă, să apucăm cu preț mai mic.” Colaps mental. Nu există transfuzii și nici medicină pentru așa ceva. Mă întreba un prieten de ce magazinele fac aceste acțiuni, din moment ce știu clar că va urma o debandadă ce le va aduce daune. Plus că se soldează cu o mare desfășurare de forțe până la final: jandarmerie, salvare. Deci, bănuiala mea este că magazinele respective - este vorba de discounterii aceștia care și-ar vinde și pe mama și pe tata și copilul nenăscut pentru un plus pe cifra de afaceri - ies în câștig de pe urma asigurărilor încheiate. Dacă asiguratorul nu-l obligă să își ia anumite măsuri de precauție - care sunt foarte posibile, evident! -, magazinul chiar se bucură de ceea ce se întâmplă și eventual mai spală și niște bani. Cât despre cetățeni ..... la un moment dat încetezi să mai înțelegi o boală de masă, care mai are și sprijinul autorităților. Cei care mai avem mintea întreagă, e bine să vedem cum facem pentru a nu ne sălbătici(i?) și umili(i?) în halul acesta.
08.04.2011
România e o țară frumoasă, DAR: 
44. Hopa-La! Plăcuțe în limba romani vor începe să apară prin Românica. Uite na, asta ne lipsea! Nu știam că romani este o limbă oficială în România. Ca să nu mai spun că una dintre particularitățile culturii țigănești consta în faptul că nu are literatură scrisă .... dar  în schimb, acum va avea plăcuțe topografice. Chiar bună idee pentru a mai cheltui niște bani, nu? Statul român nu a avut ieri-alaltăieri bani pentru a recupera documentele lui Cioran. Ah, nimic, totul devine irelevant. Bat eu câmpii. 405.000 EURO au costat documentele, vândute la licitație în Paris. Și au fost cumpărate de un român, persoană fizică. Care spune că le va dona patrimoniului românesc. Gesturi delirante. Un bătrân fără picioare, fără rude, a fost lăsat pe scările din fața unui spital care a fost închis ieri. Într-un scaun cu rotile, vechi, ruginit. Fusese găzduit de spital în mod neoficial, stătea acolo de un an. Acum?
De ce sunt necesare plăcuțe în limba romani? Pentru că țiganii, deși trăiesc în România, nu vor să învețe limba română? Sau dacă citesc plăcuța aia se numește că își pot scrie în CV la hobby-uri: ”lectura”? Păi, din câte știu, prin România mai există și turci, și greci, și slovaci, cehi, chinezi, maidanezi. Le facem și lor plăcuțe?  
Am așa o premoniție, cum că mă voi opri aici.
Mie una mi-ajunge, devine prea
umilitor, deprimant, derizoriu și banal.
Tot negativismul ăsta, fie el și obiectiv,
dăunează, scoate tot ceea ce este mai
urât și mai trist din noi. Am obosit.
Voi începe să fiu atentă la tot ceea ce este 
pozitiv și demn de lăudat, cu riscul de
a nu mai avea materiale de pus pe blog.
Dar poate .... poate voi avea o revelație și
voi schimba radical tematica și tenta. 
Zâmbetul e mult mai sănătos, pornesc în căutarea lui.
Update 03.04.2013:
Din păcate, lucrurile s-au agravat .... 

Samstag, 19. März 2011

EU sunt mai important .....

Astăzi am învățat că eu sunt importantă pentru mine. Astăzi am învățat că ceilalți nu sunt importanți și nu sunt prioritari pentru mine. Abia astăzi. Cu o întârziere de vreo 20-30 de ani, am priceput că da, trebuie să spun și  ”nu” atunci când mi se cere un ajutor sau un sprijin. De ce? Foarte simplu. Pentru că eu sunt mai importantă pentru mine decât nevoile celui care mi-a cerut ajutor. Niciodată nu trebuie să îmi las programul meu la o parte, pentru că altul are nevoie de două ore ale mele. Sau de o zi.
 Sună un pic imatur și aberant să recunosc că abia astăzi am descoperit oarecum cum stau de fapt lucrurile în viața asta a noastră. Din păcate, nu îmi simt sufletul mai ușurat, ci mai îngreunat.  Pentru că este ceva ce nu se potrivește cu propria mea cultură. Doare, dar nu foarte tare, pentru că observ lucrurile de mult timp. Astăzi a fost doar o reconfirmare a stării de fapt pe care probabil eu, în cultura mea, refuzam să o accept și tot timpul spuneam ”lasă, e doar o întâmplare că prietenul meu X sau Y nu mă pot ajuta de data aceasta. Cu siguranță e doar un pic de ghinion.” De fapt nu e vorba niciodată de ghinion. E vorba doar de faptul că oamenii știu că ei sunt mai importanți pentru ei. Doar eu nu am știut acest lucru. Și, retroactiv studiind numeroasele situații din ultimii ani, îmi dau seama că am avut de pierdut și că am pierdut, am ratat ocazii și șanse, mi-am blocat oportunități. Din cauză că m-am pus mai mereu pe ultimul loc. Dacă nu ești ajutat la momentul când ai nevoie, de prea multe ori acest lucru nu mai poate fi compensat cu nimic ulterior.


Și constat că mi-am irosit multă energie sufletească în existența mea, pentru a renunța la mine în favoarea altora, pentru a face altora bucurii cu orice preț, pentru a-i scoate pe alții din necaz, amărăciune, nevoie.
Nu te uita înapoi cu regrete și nu am regrete. Vreau doar să pot deveni altfel, măcar de astăzi încolo.
Mă voi urmări cu atenție și voi nota progresele făcute. Am atât de multe exemple de dat ..... dar m-aș amărâ să încep să le descriu, nu are nici un sens. Ele rămân la mine în suflet. Învăț că eu sunt pe locul întâi, indiferent de situație și oricât de prost îmi pică acum această lecție, când Japonia zace în dezastru uman și dă exemplu de solidaritate și demnitate, când în Libia începe un război care nu se știe unde va conduce, când lucrurile în general arată mișcări cel puțin ciudate în jurul nostru, cei care avem ochi și urechi.
Prostia mare (a mea, evident) este că cineva mi-a și spus cam cum stau lucrurile în viața asta, în urmă cu exact 6 ani ..... am avut un șoc și am spus că nu se poate, e doar persoana X. Dar nu, nu e doar persoana X. Sunt înconjurată de X-uri. Am mai primit o palmă mare și grea și în urmă cu un an și ceva, dar tot nu m-am scuturat. Azi, un gest aparent minor, mi-a lămurit ceața în care se pare că mă scăldam. De fapt lipsa gestului.

Japonia - războiul naturii cu omenirea

Lecții de demnitate, onoare și civilizație mentală
Textul curge haotic începând din 14.03.2011

Doamneeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee, n-am mai plâns de mult atât de mult, atât de tare, uitându-mă la televizor. Mă refer la evenimentele din Japonia, cutremurul din 11 martie, de 9°. Cuvântul ”dramă” devine gol și neînsemnat față de ceea ce se întâmplă: oameni și animale. Bine că unii sunt îngrijorați de căderea bursei sau de falimentarea propriului business, ca rezultat direct al catastrofei din arhipeleagul nipon. Arătau azi o filmare a doi căței. Unul rănit, alb, care stătea întins în noroi și un altul, cu o zgardă și un medalion din metal la gât, mizer, crăcăcant, alb cu maro. Cel cu zgardă stătea și îl păzea pe cel întins. La un moment dat, când cel alb a ridicat capul, cel cu zgardă și-a ridicat laba stângă și a pus-o ușor pe capul celuilalt, ca o mângâiere. Auzise voci de oameni și s-a îndreptat către aceștia, temător, cât să fie văzut, după care i-a chemat spre cățelul suferind ..... și am izbucnit în plâns!
 Mă întreb de ce nu se renunță total la aceste centrale nucleare. Dacă nici acum nu se renunță, înseamnă că omenirea chiar își caută sfârșitul nimicitor cu bună știință, pentru că rasa umană nu are cum să stăpânească forța naturii dezlănțuite, iar o natură dezlănțuită distruge fără discernământ orice este creat de om.
Cetățeni francezi și britanici au primit de la guvernele țărilor lor posibilitatea gratuită de a părăsi Japonia.
A început specula cu iod. E tragic și inuman, desigur, că unii câștigă bani din catastrofa asta. Înțeleg că și în România e un fel de isterie incipientă, farmaciile  își termină stocurile.
Japonia încă nu a cerut ajutor altor state. Ei spun, că încă nu au evaluat situația și, ca urmare, nu au ce să ceară. Au acceptat doar ajutorul financiar din partea organizațiilor de Cruce Roșie.
   În Japonia a nins ieri, azi ......
   Împăratul Japoniei, 77 de ani, a ieșit pe post și a transmis un mesaj de durere și încurajare și speranță populației. Un mesaj scurt, maxim 5 fraze.
   În a patra zi de la catastrofa din 11 martie, o autostradă care fusese despărțită în două în urma deplasării solului, era nivelată și din nou în stare de funcționare ..... față de realitatea românească, acest lucru este absolut șocant. În România, nu se reușește așa ceva de 20 de ani.
   Nu am auzit nici cel mai mic comentariu legat de furturi, prăduiri, tâlhării în haosul de neimaginat din Japonia. Sunt oare japonezii populația care ar putea pune România pe picioarele sale, conform potențialului de care dispune această țară, ca și resurse naturale?!?!
   Și lacrimile curg în continuare ....
Vineri, 18 martie, la exact o săptămână de la dezlănțuirea apocalipsei în Japonia, japonezii încep să curețe cenușa, să facă recensământul morților, să caute dispăruții ...... scene cutremurătoare se derulează în continuare pe canalele de televiziune.
Apariția în public a împăratului are semnificații adânci pentru fiecare japonez în parte.
Japonezii dau o imeeeeeensă lecție de valori umane.
În România, în data de 18 martie, oamenii s-au bătut, s-au călcat în picioare pentru a putea cumpăra ....... zahăr mai ieftin!!! Deși oferta comerciantului era condiționată de o cantitate fixă: 6 kg de zahăr!! Am văzut o filmare cum adunau cu mâinile, de pe podeaua magazinului, zahărul împrăștiat din niște baxuri sparte. Îl adunau în pungi, sacoșe și plecau cu el acasă, marfă gratuită!! Cum e posibil așa ceva?! Cum e posibil să te bați pe zahăr??? Înțeleg să intru în panică dacă nu mai am aer sau apă, dar zahăr?!?! 
Mă uitam pe presa internațională care comentează evenimentele din Japonia: nici vorbă de disperare, nici vorbă de furturi, jafuri, hoți, călcat în picioare pentru a dobândi ceva. Toți stau frumos la coadă ca să poată da un telefon, ca să cumpere 5 sau 10 litri de benzină, ca să primească o sticlă cu apă potabilă .... Este absolut incredibilă diferența.
 Japonezii au trecut în doar câteva minute de la liniște, luxul căldurii și hranei, al energiei electrice, la frig, întuneric, lipsă de alimente și apă și așa trăiesc de o săptămână, fără să le fie clar ce va urma. Să reclădești sau să ajungi să trăiești la același nivel pe care îl aveai înainte de dezastru..... este practic imposibil și pentru mulți timpul este prea scurt. 
19.03.2011
Un nou cutremur mare în Japonia, 6 grade pe scara Richter! Radioactivitatea a fost constatată în aer pe coasta californiană, SUA. S-a afirmat la un moment dat că după cutremurul principal din 11 martie, au mai existat în jur de alte 700 de replici ale scoarței terestre.
Începi să te întrebi ..... Pământul, încotro ....? Dacă ..... Opiniile legate și de apropierea lunii față de pământ sunt atât de diverse și, inevitabil, contradictorii .....
22.03.2011 - alte trei cutremure de peste 6 grade/Richter. Sute de replici au urmat cutremurului principal din 11 martie. Va deveni Japonia o altă Atlantidă?

 
 

Donnerstag, 17. März 2011

România - țara care se urăște pe sine

Pritocesc de mult timp la acest material (nefinalizat) Pentru a nu încurca sau confunda termeni și sintagme,  pentru a nu determina discuții pe lângă subiect, am apelat la  o serie de definiții acceptate și recunoscute:


ȚÁRĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic într-un stat; p. ext. stat. ◊ Expr. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-Vodă) = loc fără stăpân, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva.
PÁTRIE, patrii, s. f. 1. Mediu politic, social și cultural în care își desfășoară viața și lupta fiecare popor; teritoriu locuit de un popor; țară în care s-a născut cineva și al cărei cetățean este. ◊ Patrie-mamă (sau -mumă) = țară din care s-a desprins o altă țară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate națională, de limbă, cultură, etc. ♦ Orașul, satul, regiunea în care s-a născut cineva; pământ natal, loc de baștină. ♦ Țară în care cineva se stabilește definitiv, fără să-i aparțină ca origine, dar fiind recunoscut ca cetățean al ei. ♦ Loc de origine a unei idei, a unui curent etc. 2. Loc, climat propice dezvoltării cuiva sau a ceva. – Din lat. patria, fr. patrie.
Sursa: DEX '98
PÁTRIE ~i f. 1) Teritoriu care istoricește aparține unui popor și unde acesta trăiește. 2) Țară în care s-a născut, în care trăiește și al cărei cetățean este cineva. 3) Loc unde s-a născut și trăiește cineva; pământ natal; țară; baștină. 4) Regiune de unde își trage originea un anumit soi de plante sau de animale; baștină.
STAT2 ~e n. 1) Instituție politico-administrativă a societății în frunte cu un guvern și cu organele acestuia, cu ajutorul cărora se asigură funcționarea vieții sociale pe un anumit teritoriu; țară. ◊ De ~ a) care reprezintă interesele statului; b) care este condus de stat; c) care aparține statului. 2) (în unele țări) Unitate administrativ-teritorială autonomă.
NAȚIÚNE s.f. Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, produs al dezvoltării societății pe o treaptă superioară, având ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu, a intereselor economice, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică.
NAȚIÚNE ~i f. Comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii.
CONȘTIÍNȚĂ, (rar) conștiințe, s. f. 1. (Fil.) Sentiment, intuiție pe care ființa umană o are despre propria existență; p. ext. cunoaștere intuitivă sau reflexivă pe care o are fiecare despre propria existență și despre lucrurile din jurul său. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = ansamblu de reprezentări, idei, concepții, cunoștințe, mentalități ale unei colectivități umane, care reflectă condițiile de existență ale acesteia, precum și psihologia socială a oamenilor. Conștiință de clasă = parte a conștiinței sociale care reflectă existența socială a unei clase determinate. 3. (În opoziție cu existența, materia) Gândire, spirit. 4. Sentiment al responsabilității morale față de propria sa conduită. ◊ Caz (sau proces) de conștiință = dificultatea de a hotărî într-o problemă morală greu de rezolvat. Mustrare de conștiință = remușcare, regret. ◊ Expr. A fi cu conștiința împăcată sau a nu avea nimic pe conștiință = a fi convins că nu a săvârșit nimic împotriva legilor moralei sau a legilor statului. A fi fără conștiință = a fi lipsit de scrupule. Cu mâna pe conștiință = cu toată sinceritatea. 5. (În sintagma) Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc.
Sursa: DEX '98
CONȘTIÍNȚĂ ~e f. 1) Formă de reflectare psihică a realității, proprie oamenilor, produs al activității creierului uman. 2) Capacitate de înțelegere; simț de răspundere; cuget. ◊ ~ morală capacitate de autocontrol și de autoapreciere din punct de vedere moral a acțiunilor săvârșite. Mustrare de ~ părere de rău; remușcare. A fi fără ~ a nu avea scrupule. 3): Libertate de ~ dreptul de a se bucura de o deplină libertate în ceea ce privește convingerile religioase, filozofice etc.
Sursa: NODEX
CONȘTIÍNȚĂ s. f. 1. forma cea mai evoluată, proprie omului, de reflectare psihică a realității obiective prin intermediul senzațiilor, percepțiilor și gândirii, sub formă de reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. ◊ gândire, spirit. 2. faptul de a-și da seama; înțelegere. ♦ ~ socială = ansamblul concepțiilor etc. unei societăți ca reflectare a vieții ei materiale; ~ de clasă = faptul de a fi conștient de apartenența la o anumită clasă, de a înțelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale. ♦ proces de ~ = luptă sufletească generată de momente și de situații de viață deosebite, cruciale; mustrare de ~ = remușcare. 4. libertate de ~ = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc.
Sursa: MDN
CONȘTIÍNȚĂ s.f. 1. Forma cea mai înaltă, proprie omului, de reflectare a realității obiective, produs al materiei superior organizate -creierul uman- și al vieții sociale. ♦ Ansamblu de procese psihice variate, complexe, cuprinzând senzații, percepții, reprezentări, noțiuni, judecăți, raționamente, inclusiv procese afective și voliționale. 2. Faptul de a-și da seama; înțelegere. ◊ Conștiință socială = viața spirituală a societății ca reflectare a vieții ei materiale; conștiință de clasă = faptul de a fi conștient de apartenența la o anumită clasă, de a înțelege interesele acestei clase, rolul ei istoric. 3. Sentiment pe care omul îl are asupra moralității acțiunilor sale. ◊ Proces de conștiință = luptă sufletească generată de momente și de situații de viață deosebite, cruciale.; mustrare de conștiință = remușcare. 4. Libertate de conștiință = dreptul recunoscut cetățenilor de a avea orice concepție religioasă, filozofică etc.

Țara = națiunea
România = românii

România este o țară care nu se place pe sine. România este un loc unde există surplus de admirație de sine (!!), dar o alarmantă lipsa de respect și corectă auto-evaluare. Este o țară acoperită de sus până jos de cojile de semințe de floarea-soarelui și de bostan scuipate de cei care au semințele în buzunar. Este țara în care puținele chestii bune și pozitive, puținele valori care se chinuiesc să mai supraviețuiască, sunt acoperite de prea mult rău, prea multă mizerie, prea multă non-valoare, prea mult ambalaj poleit în aur, dar fără conținut. Pe site-urile de resurse umane se dau sfaturi cum să ”păcălești” angajatorul printr-un CV cât mai bine poleit. Anunțurile de angajare sună bombastic și atrăgător, când te duci la fața locului realitatea este cu totul alta. Se pune foarte multă valoare pe denumiri, funcții. Se pune prea puțină valoare pe calitatea muncii. Ambele tabere sunt, general vorbind, într-un război tacit. Același război tacit există și între sistemul de educație și studenți, între facultate și student, profesori / studenți. Totul se amestecă, totul se trântește în același ceaun. Ți se caută ”prietenia” în mediul virtual pentru a ți se accesa eventual adresa de e-mail și pentru a fi apoi bombardat cu reclame nesolicitate sau cu e-mailuri în care mai citești adresele altor 10 sau 100 de nefericiți. Nu se mai respectă absolut nimic. Gravidele stau în picioare prin metrourile aglomerate. Bătrânii sunt îmbrânciți. Copiii nu mai au repere. Prieteniile sunt tot mai rare, relațiile interumane tot mai superficiale și bazate exclusiv pe interes imediat. Divorțurile unora, cu toate mizeriile incluse, au devenit subiecte de interes național, aduc rating televiziunilor, reporterii se bat pe detalii picante. Scârbos, grețos, umilitor. Motiv în plus pentru care nu voi dori niciodată să fac jurnalism în această țară.
România a devenit o țară în care nici măcar să mori nu mai vrei. Nici măcar să mori nu mai poți. Peste tot, la orice colț de stradă, dacă umbli și asculți ce vorbesc oamenii prin stația de autobuz sau de metrou sau la semafor, inevitabil vei auzi dialoguri legate de ”și dacă ai primi o ofertă, ai pleca?” Trebuie să fii prost să nu o faci. Sau să trăiești doar între mașina de lux cu șofer, biroul propriei firme și aeroporturile pe unde mai schimbi avioanele în deplasările în interes de afaceri sau de relaxare. România este o țară care demotivează, umilește, omoară orice inițiativă, refuză a-și recunoaște propriile talente, murdărește, devalorizează și scuipă semințe pe jos. Este țara în care funcționarul de la Registrul Comerțului, din biroul de consultanță, te dă afară pe ușă înainte de a asculta ce întrebare ai, iar după ce, timorat, pui întrebarea, îți trântește un ”NOI NU DĂM CONSULTANȚĂ LEGALĂ AICI!!” și imediat își continuă linsul hârtiilor, ignorându-te ca pe un chiștoc de țigară aterizat întâmplător pe biroul lui, deranjându-i siesta mascată de foarte multe hârtii. În sediul de Ajutor Social de pe Dr. Sării nr. 2 funcționarii transpiră lângă niște calorifere fierbinți și stau cu toate ușile de acces deschise, inclusiv ușa care dă în stradă. Niciunuia nu îi pasă că eu, amărâtul care nu a primit subvenția pentru costurile de căldură din cauză că depășesc cu 2 RON limita stabilită prin lege, suport nesimțirea lor, a tuturor din acel sediu! Păi dacă ministrul dezvoltării face la fel în locuința domniei sale, de ce nu ar face și funcționarii în sediile bugetare?!?! Așa, ca să ne bătem joc de noi înșine!! Legile nu sunt respectate, există parcă un cult în această direcție. Străinii, puținii străini care mai au afaceri pe aici sau conduc reprezentanțe ale unor concerne, sunt cei care s-au românizat. Discutam zilele trecute cu cineva din Hamburg care se ocupă de resurse umane, un neamț. Îi descriam trei cazuri distincte care țin de angajatorii germani prezenți în România. Mi-a spus: ”Ceea ce-mi descrieți dv., se mai întâmplă prin Bulgaria, tot din partea unor angajatori germani.” Eu i-am scris doar pentru a mă pune la curent cu practicile actuale de pe piața muncii din Germania, vroiam să îmi confirme cineva, sau să-mi infirme, că ceea ce fac nemții aici, acum, ar fi o practică uzuală și la ei acasă. Ei bine, nu este. Pentru că acolo chiar se urmărește și se aplică legea, acolo chiar există încă interes pentru om în sine, chiar se pot apăra niște drepturi.
(...)
Am primit azi, pe e-mail, următorul text:

  Bradut Florescu, unul din "vechii" publicitatii romanesti, si-a incheiat contractul cu Realitatea Catavencu, unde coordona strategia de comunicare a grupului, si a plecat in Thailanda.

IATA CE ARTICOL  A  SCRIS, DUPA CE A PLECAT :
Rostul
Romaniei i-a disparut rostul. E o  tara  fara rost, în orice sens vreti voi. O  tara  cu oameni fara rost, cu orase fara rost, cu drumuri fara rost, cu bani, muzica, masini si toale fara rost, cu relatii si discutii fara rost, cu minciuni si înselatorii care nu duc nicaieri.
 Exista trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia (batranii), pamantul si credinta.
Batranii.  Romania  îi batjocoreste cu sadism de 20 de ani. Îi tine în foame si în frig. Sunt umiliti, bruscati de functionari, uitati de copii, calcati de masini pe trecerea de pietoni. Sunt scosi la vot, ca vitele, momiti cu un kil de ulei sau de malai de care, dinadins, au fost privati prin pensii de rahat. Vite slabe, flamande si batute, asta au ajuns batranii nostri. Caini tinuti afara iarna, fara macar o mana de paie sub ciolane.
 Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolositi. O fonoteca vie de experienta si întelepciune a unei generatii care a trait atatea grozavii e stearsa de pe banda, ca sa tragem manele peste. Fara batrani nu exista familie. Fara batrani nu exista viitor.
Pamantul. Care pamant? Cine mai e legat de pamant în  tara  aia? Cine-l mai are si cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei sustine un program care se intituleaza "Sufficiency Economy", prin care oamenii sunt încurajati sa creasca pe langa case tot ce le trebuie: un fruct, o leguma, o gaina, un purcel. Foarte inteligent. Daca se întampla vreo criza globala de alimente, thailandezii vor supravietui fara ajutoare de la tarile "prietene".
 La noi chestia asta se numeste "agricultura de subzistenta" si lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca taranii sa-si cumpere rosiile si soriciul de la hypermarketuri frantuzesti si germane, ca de-aia avem UE.
 Cantatul cocosilor dimineata, latratul vesel al lui Grivei, grohaitul lui Ghita pana de Ignat, corcodusele furate de la vecini si iazul cu salcii si broaste sunt imagini pe care castratii de la Bruxelles nu le-au trait, nu le pot întelege si, prin urmare, le califica drept niste arhaisme barbare. Sa dispara!
Din betivii, lenesii si nebunii satului se trag astia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pamant, ca nu erau în stare sa-l munceasca. Nu stiu ce înseamna pamantul, cata liniste si cata putere îti da, ce povesti îti spune si cat sens aduce fiecarei dimineti si fiecarei seri. I-au urat întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineata si plecau la camp cu ciorba în sufertas. Pe toti gangavii si pe toti puturosii astia i-au facut comunistii primari, secretari de partid, sefi de puscarii sau de camine culturale. Pe toti astia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de mila, de sila, crestineste.
Credinta. O mai poarta doar batranii si taranii, cati mai sunt, cat mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbracat, greu de dat jos, care trebuie împaturit într-un fel anume si pus la loc în lada de zestre împreuna cu busuioc, smirna si flori de camp. Pus bine, ca poate îl va mai purta cineva. Cand or sa moara oamenii astia, o sa-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu.
Avem, în schimb, o varianta moderna de credinta, cu fermoar si arici, prin care se vad si tatele si portofelul burdusit. Se poarta la nunti, botezuri si înmormantari, la alegeri, la inundatii, la sfintiri de sedii si aghesmuiri de masini luxoase, la pomenirea eroilor Revolutiei. Se accesorizeaza cu cruci facute în graba si cu un "Tatal nostru" spus pe jumatate, ca trebuie sa raspunzi la mobil. Scuze, domnu parinte, e urgent.
Fugim de ceva ca sa ajungem nicaieri. Ne vindem pamantul sa faca astia depozite si vile de neam prost pe el. Ne sunam bunicii doar de ziua lor, daca au mai prins-o. Bisericile se înmultesc, credinciosii se împutineaza, sfintii de pe pereti se gandesc serios sa aplice pentru viza de Canada.
Fetele noastre se prostitueaza pana gasesc un italian batran si cu bani, cu care se marita. Baietii nostri fura bancomate, joaca la pokere si beau de sting pentru ca stiu de la televizor ca fetele noastre vor bani, altfel se prostitueaza.
 Parintii nostri pleaca sa culeaga capsuni si sa-i spele la fund pe vestici. Iar noi facem infarct si cancer pentru multinationalele lor, conduse de securistii nostri.
 

Suna-ti familia,
pune o samanta într-un ghiveci si aprinde o lumanare pentru vii si pentru morti.
Sa traiesti!
Bradut Florescu

Mittwoch, 16. März 2011

atentie soferi! - o noua varianta de talharie

Dau și eu informația mai departe:
”Daca conduceti noaptea si vi se arunca oua crude pe parbriz in niciun caz sa nu actionati stergatoarele si sa nu stropiti parbrizul cu lichid de parbriz. Ouale amestecate cu apa vor crea un strat opac pe parbriz si nu veti mai vedea nimic, chiar si folosind stergatoarele. Atunci veti fi obligat sa va opriti si cu mare probabilitate veti fi victima unei talharii.

Lasati ouale sa curga pe parbriz fara sa incercati sa-l curatati cu stergatoarele si lichid de parbriz. Continuati sa mergeti cu masina cat mai departe posibil de locul incidentului. Opriti-va numai atunci cand ati ajuns intr-un loc sigur.

Aruncarea cu oua in parprizul masinilor care circula noaptea este ultima gaselnita folosita de talhari.

VEZI SI ACEASTA INFORMATIE din februarie: 

Freitag, 11. März 2011

MBike - din seria ”prestator vs. client”

Stau și mă gândesc de ce noi, oamenii, atât de mici în esență, avem orgolii neargumentate atât de uriașe, de ce suntem atât de uricioși unii cu alții? De ce un prestator de servicii, căruia îi achiți niște servicii, după ce i-ai plătit, se comportă ca și cum îți scuipă în față, fără nici o jenă?
Un nou exemplu mititel, dar care spune multe. Și pe care îl abordez cu nici un fel de plăcere.
M-am abonat la singura revistă dedicată biciclitului, Mbike. Din motive obiective de siguranță, revista mi se livra pe adresa locului de muncă. După ce am rămas fără loc de muncă, am rugat să fiu anunțată când pot veni eu personal să îmi ridic revista de la sediul redacției. 
Deranjam pe cineva? 
Puneam pe cineva să facă ore suplimentare din cauza asta? 
Era o solicitare exagerată, să primesc un e-mail cu 3 cuvinte?
Le-am și recomandat să folosească o alarmă automată, că doar toți dispunem de tehnologia asta nouă și e de ajuns să pui în outlook o alarmă și gata, ai scăpat de griji.
De jena lor, nu voi da nume, pentru că nu numele persoanelor sunt importante, mai ales atunci când reprezintă o instituție. Deși, în acest caz, îmi place să cred că e păcat, pentru că situația se referă de fapt la persoana care ar fi trebuit să fie o profesionistă la acest capitol și să arate respect față de client.
Cert este că persoana respectivă a obosit după vreo 2-3 luni. Și alea cu discuții, că ea n-are timp să stea să anunțe TOȚI CLIENȚII (!!!) care nu catadicsesc să își facă o adresă de livrare. Ce abordare penibilă, eu știind că eram singurul client care dorea să nu îi fie livrată revista, ci să și-o ridice singur. Deci îi scutesc și de la costurile de transport. Iar ei nu au chef să trimită un simplu e-mail.
Jenant, penibil, neprofesionist, dar în trend și ritm cu ceea ce se întâmplă mai în toate aspectele existenței din această țară.
Evident că aștept să mi se termine abonamentul și renunț la această publicație. Renunț exclusiv din acest motiv, nu din altul. Revista o găsesc la altul să o citesc, nici o problemă. Oamenii au nevoie de cititori, au nevoie de abonamente, dar dau cu flit. E și ăsta un talent.
 Poate un mesaj către echipa MBike:
Nu faceți ca cei de la RDS, de exemplu, care mi-au spus că d-aia se poartă ei atât de arogant cu clientul, pentru că au monopol pe tot cartierul. Și au ieșit în pierdere la final. Dar eu vreau să subliniez faptul că și-au permis să fie aroganți, ceea ce mi se pare strigător la cer.
Dacă sunteți încă singura publicație consacrată, nu înseamnă că vă puteți permite detalii care vă pot face de râs, fie și un pic. E păcat, dragilor! Sau considerați că un singur client supărat este o entitate neglijabilă și demnă de ignorat.

Donnerstag, 10. März 2011

ce mai putem aștepta de la mass-media românească


Antena 1 promovează cu sârg înscrierea la ”Academia Profesioniștilor” în cadrul “Observator”. Vine Capatos și o laudă pe Bianca Drăgușanu pentru eforturile depuse de ea pentru a reuși în aceasta profesie. Care profesie?!?!!
Cum să lauzi pe cineva doar pentru că cheltuit sume astronomice pentru a-și transforma corpul pe care și-l vinde cât mai sumar acoperit? Astea sunt toate valorile care au mai rămas în societatea românească? Dacă investea banii aceia pentru a face modificări intelectuale, de acumulare de cunoștințe relevante, nu o mai lăuda nimeni. Nu-mi vine să cred că există o “Academie a Profesioniștilor” care devalorizează chiar termenii de “academie” și  “profesioniști”. Dacă promovarea cu atâta de insistență vine tocmai din partea mass-media ...... pfuuuuiiiii, ce ar mai fi de comentat și de așteptat de la mass-media într-o societate de-a dreptul suferindă???
Îndemnul moderatorului de tip tabloid a fost  foarte clar: fiți tupeiști până la extrem! Dacă aveți tupeu, atunci veți fi cei mai buni elevi ai noștri!! .............. 

CUM ne dorim ceva

18.11.2010, București, 3 a.m.
Bunica mea era austro-ungară, în condițiile noii geografii nu aș putea spune cu precizie cărui teritoriu ar fi aparținut astăzi (știam, dar acum nu mai știu. Austria sau Cehia). Am ”trăit-o” doar de vreo 3 ori cât era în viață, niște întâlniri cu siguranță șocante spre traumă pentru un copil de 5 sau 7 ani cât eram pe atunci. Vorbea stâlcit românește. Era o adevărată habsurgică. După cum se știe, Imperiul Austro-Ungar era, etnic vorbind, compus din 12 naționalități: bosniaci, cehi, croați, evrei, italieni, polonezi, români, sârbi, slovaci, sloveni, țigani și ucrainieni. Era să uit esențialul: germanii și ungurii erau numeric predominanți, aceste două limbi fiind și limbile oficiale din teritoriu. Nu știu foarte multe despre arborele genealogic mai îndepărtat, știu doar că  Anna Else Berger – așa se numea domnia sa -, căsătorită fiind de la un moment dat cu al doilea om din Galați (ca valoare de proprietăți și business la vremea aceea), făcea partea din ceea ce se numea marea burghezie a timpului. Și avea, cu siguranță, rude cu trecut nazist împrăștiate prin Germania. Desigur că o țin minte și desigur că amintirea tuturor povestirilor mamei nu va muri decât odată cu mine. Am în casă lucruri moștenite de la ea, din avuția aceea burgheză, îi port inelul de domnișoară. Face parte din mine, chiar dacă inconștient. Nu-mi aduc aminte nici un dialog cu ea, poate din cauză că eu nu vorbeam germană. Era aprigă, autoritară, pedantă, isterică, materialistă, avea un cult al muncii dus până la extrem – același cult care, preluat fiind de mama mea, m-a format și pe mine -, obișnuită cu ”comanda la mine! Dacă eu spun că albul e negru, păi atunci e negru, basta!”.
De ce am pomenit-o pe meine Großmutter?
Pentru că mi-ar fi plăcut să o am acum lângă mine și să-mi povestească cum au fost anii de criză în România. Criza financiară care a răscolit mapamondul, cu un apogeu care l-a propulsat pe Hitler la putere. Evenimente urmate de teribilul al doilea război mondial care cu siguranță te făcea să îți dorești mai degrabă criza financiară, decât ororile lui.
Aș fi vrut să aud ce a însemnat criza pentru o familie bogată, unde exista băiat care ducea ghiozdanul mamei mele până la școală, clopoțel la capul patului, din acela atârnat pe șnur aurit, prin care se chemau cei numiți servitori, dar unde, în virtutea educației habsburgice, proprietarii avuției munceau fără program și fără milă și mai ales fără jenă. Mă doare sufletul că nu am parte de aceste povestiri.
Ea ar fi fost singura care le-ar fi putut povesti. Mama abia se născuse in 1932, mama ar fi putut veni cu alte povestiri, de exemplu cele despre venirea comuniștilor la putere, când ea, ”fiică de chiabur îmbuibat”, a trebuit să treacă sub tăcere originea și limba vorbită în casă timp de 13 ani. Povești crunte, de viață. Povești care, dacă le-ai supraviețuit, fie ai luat-o razna psihic, la un moment dat, fie ai trăit schingiuit de traumele pe care viața ți le-a oferit, conștientizându-le în fiecare zi a vieții tale.
Gândurile acestea mi-au venit de la ideea de criză și implicațiile ei. Criza asta șmecheră și mai dură decât se vede pe o mass-media care pare să fi fost de-a dreptul cumpărată de ”pițipoance” și ”pițiponci”, oameni care se crizează dacă li s-a rupt unghiuța sau le-a căzut șuvița de la păr în direcție ”netelegenică” etc. etc. că nu vreau să intru pe panta de a comenta chestia asta acum.
Sunt sigură că țara asta e plină de drame umane la momentul actual.  OK, lumea e plină de drame, dar acum nu mă preocupă lumea. Moment care cam ține intens de doi ani și va mai ține cu siguranță încă vreo 10. De fapt, criza reală a început în 1981. Pe urmă a fost redenumită, rebranduită ca și ”tranziție”. Suntem într-o permanentă ”tranziție” de 21 de ani.
Este patru dimineața și nu am putut să adorm până la ora asta. Am de lucru, adică am de învățat, dar nu am o slujbă, un proiect, nu am nimic. Ceva voluntariat și peste 150 de aplicații trimise, doar 3 interviuri în decurs de un an de zile (având în vedere că îmi căutam ceva și atunci când aveam slujba, căci știam ce va urma).
Deci am vorbit de Großmutti, de Mutter (”o țară care nu are bătrâni, să și-i cumpere.” Nimeni nu-și mai aduce aminte de chestia asta, pe care noi o invățam din grădiniță), de mass-media, de statutul de șomer. Acum trec oceanul.
În urmă cu doi ani pășeam prima oară în Asia. Nepal. Himalaya! Am stat o lună. La plecare, cu o tristețe greu de explicat, am spus: ”Nu știu când mai vin, dar vreau să mai vin. Dar nu cred că mai devreme de doi ani.” Doi ani păreau o infinitate, dar nu îndrăzneam să sper mai mult. (Na, că m-au podidit niște lacrimi mari, grele, ude).
Voiajul de atunci s-a ivit spontan, cu o lună înainte de a ateriza în Kathmandu luasem decizia că plec spre visul meu vechi de șapte ani. Lucrurile s-au legat din senin. Călătoria și sejurul au decurs perfect, chiar dacă nu totul a fost perfect. Pe 13 ianuarie făceam ultimele fotografii și mi-am făcut special o fotografie portrait pentru a revedea mereu figura pe care o aveam, ochii, trăirea. Cine se uită la poză spune că eram foarte îmbătrânită. Da, fața mea trecuse printr-o traumă fizică, se refăcuse, aveam două adâncituri remarcabile care trasau obrajii, ochii erau de un melancolism dureros. Trebuia să plec de acolo și astă mă înnebunea în mare parte. Deși eram obosită, sătulă de mizerie, de orez, de stilul acela hărțuitor și lingușitor al nepalezilor citadini care trag de tine să cumperi aia și ailaltă.
Nici până astăzi nu am terminat de scris descrierea acelei luni în Nepal. Există 90 de pagini minuțios așternute, dar probabil mai urmează 90. Am ajuns abia la jumătatea aventurii, nu pot scrie oricum și oricând.
Tocmai mă uitam acum pe Facebook să văd de când am început să comunic cu Kedar. Din octombrie 2009. Nici nu știam că a trecut deja un an de când sunt membru Facebook! M-am înscris aici căutând contacte pe Nepal și Argentina, una din dorințele mele fiind și Aconcagua. Și așa m-am pomenit atunci cu o avalanșă de cereri de ”prietenie” din Nepal. Toți fie cu agenții de turism, fie ghizi independenți, își ofereau serviciile. Știindu-le stilul, i-am liniștit urgent, le-am explicat că e criză și nici măcar europenii nu mai au bani să vină în Nepal. Pe mulți i-am șters. Au fost vreo 2 sau 3 cu care am comunicat în altă manieră, spunându-le că stilul acesta de a hărțui turistul sau potențialul turist este de-a dreptul enervant. Și singurul care a rămas în comunicare a fost  Kedar. Sau Bichar, nu mi-e clar dacă e una sau aceeași persoană, căci apar două profile și eu nu fac diferența dintre ei. Ce m-a reținut la el a fost faptul că nu mi s-a părut hărțuitor. Am aflat că tocmai termină o facultate de turism parcă și că dorește să își deschidă o agenție a lui, proprie. Ceea ce a și făcut băiatul. A terminat facultatea, după care s-a înscris la cursuri de limba germană! Foarte tânăr, ambițios.
Când și când, foarte rar, ne mai întrebam cum o ducem, ce mai facem. De ziua lui i-am urat toate cele bune, pe 4 octombrie. Mereu primeam reply de la el, indiferent ce îi scriam. I-am spus apoi că mă gândesc să mă implic în turism într-o regiune din Himalaya, poate Nepal, chiar discutasem cu un pakistanez, care venise de fapt cu propunerea către mine. Doar că băiatul a vrut să fie șmecher la bani și am abandonat ideea de a încerca ceva cu el. Dar mi-a rămas ideea lui: ”Eu am pământ, vii și stai într-o casă de-am mea și facem parteneriat egal la agenția mea. Aș avea nevoie de un partener european, ar fi un element de încredere pentru turiști, știi engleză, germană.”
12, 13 și 14 noiembrie nu am ieșit din casă. De vineri până luni. Oribil. Duminică intrăm pe ym, eu și Kedar. Și la un moment dat el sună. Nu aveam microfonul la îndemână, i-am spus să revină mai peste o oră. Cred că mâncam sau ceva de genul ăsta, nu mai știu ce făceam. Am vorbit mai puțin, am încercat în germană, dar încă nu reușește să înțeleagă, deci am lăsat-o pe engleză. Am vorbit vreo jumate de oră. Și atunci mi-a spus că, dacă tot nu am de lucru, de ce nu vin să lucrăm împreună, ar fi bine pentru amândoi și pentru clienți. I-am explicat detaliat de ce nu pot până în 2012. OK. Apoi a spus că el va fi în München în iulie 2011, invitat de Grandpa. Grandpa este un american stabilit  în Germania, medic, care l-a avut ghid pe Kedar și căruia i-a rămas la suflet. E un tip în vârstă, să aibă spre 70 de ani. Eu în iulie 2011 plănuiam să fiu în Austria, la Salzkammergut Trophy, am trimis deja fișa de înscriere ca voluntar. Și atunci am zis că voi încerca să fiu și eu în München și să ne cunoaștem atunci.
Crezi că am mai avut somn?
Discuția a fost duminică.
Pașaportul meu stătea pe birou, expirat din septembrie. Ziceam că lasă, oricum nu plec nicăieri anul ăsta, de ce să îl prelungesc. În fiecare zi mă uitam la el și un gând de genul ”Dar dacă apare ceva și eu nu am pașaport?” mă străbătea fără excepție de fiecare dată.
La jumatea lui ianuarie începe sesiunea, materii dificile, mult de citit anul acesta. Deci clar, luna decembrie e dedicată învățatului.
Servici nu am.
Trebuie să mă prezint lunar pentru viza aia nenorocită în carnetul de șomer. Deci nu am cum.
Azi am făcut formalitățile pentru noul pașaport, pe 2 decembrie îl am.
Tot azi am făcut rezervare fermă IST-KTM-IST prin airArabia, la 400 euro biletul.
Trebuie să văd cum ajung în Istanbul și, desigur, trebuie să îmi primesc pașaportul. Am riscat 400 euro, nu prea îmi vine să mai risc și drumul până în Istanbul. Teoretic, nu există nimic ce ar putea împiedica să primesc pașaportul în timp util.
Probabil mâine voi merge să rezolv și cu biletul de Istanbul, mai risc 200 de euro.
După care am de urmat o listă cu lucrurile pe care trebuie să le aranjez aici. Am de pregătit temele pentru școală până pe 27 noiembrie, de văzut ce facturi sunt și de găsit o soluție pentru pisoi, evident. De cumpărat dolari și de făcut bagajul pentru Himalaya reloaded.
Încă nu-mi vine să cred ……… Bașca că s-ar putea să vină și Anna, pianista poloneză stabilită în Statele Unite, pe care am cunoscut-o anul trecut pe traseu în Himalaya!! Ea e mult mai nebună ca mine și are o viață absolut trepidantă. A zis: ”Hai vino, căci și eu vin probabil pe 15 decembrie și stau până pe 10 ianuarie!”
Wow, chiar ar fi un eveniment paranormal …… simt firul cum mă trage, e cinci jumate dimineața și nu pot să adorm.
Există totuși o conexiune nebună între cum am început materialul și unde am ajuns. Pe care nu o voi mai analiza, cad din nou în păcatul textului despicat într-o mie de fire prea subțiri pentru a rezista la o lectură: o formulare aproximativă ar fi: ”Dacă țara ta nu mai are nevoie de tine, nu îți mai oferă o posibilitate să trăiești prin propria ta muncă, atunci înseamnă că trebuie să te orientezi. Spre altă țară.” Da, desigur că 95% din români vor găsi abordarea aberantă. Voi auzi cu siguranță ceva de genul ”Da băăăăi, dar Nepal???? De ce nu Canada, State, Germania, Austria, Elveția, o Europă ceva ….. te duci la primitivii ăia care nu au după ce bea apă!??”
Nu știu ce să spun …… eu încă îmi caut locul în lume. Nu am aparținut niciodată vreunui loc, decât pe hârtie. Sufletul mi-a rămas în Norvegia, în urmă cu 21 de ani. Apoi am colindat Germania, Austria, Elveția, Malta, Italia, Parisul. M-am simțit ”acasă” în primele trei. Dar acolo ceva nu se leagă. În Nepal nu m-am simțit acasă deloc, am simțti altceva. Acolo am fost pur și simplu călător și turist. După ce am revenit, acum aproape doi ani, am zis la toți: ”Măi, nu știu ce să spun. A fost o călătorie în care am făcut cunoștință cu teritoriul. Mai am nevoie de o călătorie pentru a simți, a aprofunda. Și probabil de o a treia, pentru a știi definii ce și cum.”
Da, știu, sunt din nou împotriva curentului.
Sunt aproape convinsă că viitorul unei vieți fericite nu constă în ceea ce oferă societatea europeană la ora actuală și nicidecum direcția spre care tinde. Totul e bazat pe bani, marketing, publicitate, vânzare și cumpărare. Nu-mi place, deși vreo 3 ani m-am înfruptat din plin. Am consumat în neștire, am 50 de perechi de încălțăminte, vreo 20 de genți, vreo 10 rucsaci s-au tot derulat, pe puțin 30 de rochii.Toată vara am folosit bicicleta ca mijloc de transport. Din astea 30 de rochii, am folosit maximum 5 toată vara, din aprilie până în septembrie. Restul au stat nemișcate. E un semn clar de saturație, nu? Din probabil 30 de perechi de sandale, săndăluțe și pantofiori, am folosit maximum 2.
O vară întreagă de ciclism cu una și aceeași pereche de pantaloni, doar la tricouri a mai variat, am folosit probabil 5 și tot atâtea perechi de șosete. Nu frate! NU avem nevoie de toate astea pentru a trăi împlinit!
Am 50 de jucării de pluș. Copiii ăia în Nepal se bat câte 10 pe una singură. O să iau câteva cu mine, mai ales că am fost invitată de un alt nepalez, care acum lucrează ca bucătar în Viena. Va fi în Kathmandu până pe 15 decembrie. M-a invitat să îi cunosc familia, pur și simplu.
Poate că da, poate că sunt prea adânc ancorată într-un trecut care m-a marcat sau m-a traumatizat, dar filosofia asta cu ”trăiește clipa, doar prezentul contează” mi se pare o aberație, dacă condiția pentru a trăi prezentul este aceea de a ignora trecutul. Indiferent că recunoaștem sau nu, pe toți – individ sau colectivitate -, trecutul ne ajunge din urmă în gânduri și în reacții și în acțiuni, gesturi și decizii. Și nu o singură dată. Suntem un produs al lucrurilor petrecute în trecut, tocmai de aceea este atât de important de a acorda atenție sporită prezentului. Să nu faci lucruri pe care să le regreți. Să nu faci rău, căci te va urmări și te va găsi când nu te aștepți mai puțin. Să asculți și să ceri să îți fie povestite ”basmele trecutului”.
20.11.2010
Am plătit și biletul către Istanbul. Doar părinți adoptivi pentru pisoi nu găsesc. Și sunt în alertă de timp, din cauza facultății. Nu am nici un spor, mintea mi-e aiurea, deja plecată, peste ocean și lanțuri muntoase.
Dorințele sunt de multe ori neclare, încețoșate, vălurite, nesigure ..... ele devin active atunci când le dăm contur, definiție interioară, putere .... am ajuns la concluzia că până și a-ți dori este o știință.