Samstag, 7. Mai 2011

călătoresc

VREAU SĂ FIU FERICITĂ

Este asta o destinație, sau o călătorie? Care ”asta”? Despre ce discutăm, de fapt? Despre ”vreau”, despre ”să fiu” sau despre ”fericită”? De ce nu spun mai scurt, ”vreau fericire!”? Vreau să am sau vreau să simt? Pot să simt având sau neavând? Este fericirea un cuvânt gol, un ambalaj fără conținut, o formă fără fond?
Nu m-am simțit vreodată fericită având ceva anume. Toate momentele mele de fericire sunt legate de ceva nepalpabil. Când îmi doresc un lucru, un obiect sau un rezultat bun la un examen, mă simt mulțumită. Fericirea însă îmi respiră prin toții porii atunci când călătoresc, cînd sunt într-un avion și zbor deasupra Pământului, peste zone virgine ale Terrei, atunci când iau un tren, atunci când merg prin pustiu și sălbăticie, când mă bate vântul, când urc în altitudine pășind pe poteci umblate, dar pustii la momentul trecerii mele, când văd munții Planetei și îi simt având grijă de mine, când mi-e frig și foame și nu știu cât mai am de mers – probabil de aceea nici nu acord așa o mare atenție hărții din rucsac -. Mi-e dor de Himalaya și în momentul ăsta ........ a trebuit să întrerup scrisul, căci ochii mi s-au umflat de lacrimi și durere. Mintea îmi este obsedată de întinderile din Himalaya. Aproape zi și noapte. În conștien și inconștient, în somn și trăire. Nimic, nimic nu se poate compara cu ceea ce este acolo și mă tem că nu pot explica. Ador natura, mă identific cu muntele într-un fel aparte, am văzut și am pipăit cu piciorul mai multe vârfuri maxime ale unor țări și continente, m-am rătăcit pe coclauri probabil neumblate, nemarcate, am trăit geruri, vânturi, ploi, furtuni, dar și arșită, foame și nesomn, am privit în cratere de vulcani, am fotografiat erupții de vulcani, am strâmbat nasul la mirosul de sulf ce iese permanent din cel mai înalt vârf al Spaniei, am cântat și am plâns de extaz și de epuizare, am simțit teama, adrenalina, mi-am încetinit pașii pentru a amâna ieșirea din anumite zone. Am trăit cu maximum de trăire mii de pași și deja mii de kilometri străbătuți cu rucsacul în spate. Ei bine, dintre toate zonele bântuite – nu atât de multe pe cât mi-aș dori -, întinderile himalayene m-au furat și mă subjugă, mă fac să simt durerea Dorului. Nici nu am nevoie să mă uit la fotografiile făcute pe trasee, am totul atât de viu în fața ochilor, încât mă trezesc uneori nopțile inundată de culorile acelor ținuturi. Pare o nebunie să spun că iubesc chiar și frigul îndurat, dar totul devine atât de complexat în momentul când ajungi să vezi ceea ce am văzut eu în drumurile mele prin Himalaya.
Afară plouă, se apropie miezul nopții, tună, fulgeră, se aude ritmul ploii, miroase a ploaie și a verde, iar în mintea mea lapovițează ........... va fi o mare mocirleală mâine la Prima Evadare și anul acesta eu lipsesc de la un eveniment frumos.

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen