Follow by Email

Freitag, 2. Dezember 2011

MITOCĂNIA – un atuu contemporan

02.12.2011


Locuiesc în acest bloc de 16 ani, adică după ce am revenit după un sejur de 4 ani, din Germania. Nu am crezut că mă vor apuca atâția ani aici.
Vecinii de palier
Cei de vis-a-vis de mine: un cuplu cam de vârsta mea, fără copii. Au un pisoi. Culmea, aceeași rasă ca și pisoiul meu. Domnul nu s-a obosit să mă salute, în calitatea sa de bărbat, ani de zile. Nici doamna. Ce-i drept, ani de zile nici nu cred că știau cine locuiește vis-a-vis, eram o plantă rară pe-aici, munceam zi lumină și în week-enduri fie plecam, fie nu ieșeam deloc din apartament.
Dar anii au trecut și două faze memoriabile mi-au rămas întipărite, a doua fiind zilele trecute.

Era cam 8,30 seara. Afară destul de frig, întuneric beznă. Veneam pe bicicletă. În spate aveam un rucsac de 40 de litri greu, cam la 15 kg. Pe bicicletă aveam vreo 10 kg (mere, varză și alte alimente), deci, ca imagine de ansamblu, eram vulnerabilă ca și echilibru și mă mișcam greu. Am oprit cu mare atenție în fața intrării blocului. Intrarea era blocată de o dubă FanCurier. Desigur să nu se livra nimic la ora aceea, probabil șoferul locuiește la noi în bloc. Între dubă și gardul existent aveam un spațiu foarte limitat, dar puteam trece cu atenție. Doar că în spațiul acela zăceau aruncate aiurea niște crengi de copac tăiate probabil de cineva și lăsate aiurea acolo. În ușa blocului stăteau de vorbă doi bărbați: vecinul meu și încă o persoană pe care nu o cunosc. M-au văzut când am apărut, evident. Și dacă erau orbi de vedere – nu doar de bune maniere! - și tot își dădeau seama că era cineva care se chinuia. Fiind încărcată cu cele descrise mai sus, nu eram chiar ca o gazelă, logic. Am trecut cu greu peste crengile de copac, eu și bicicleta încărcată. Nici unul dintre cei doi bărbați nu a schițat vreun gest să mă ajute.
Am trecut apoi pe lângă ei, ne-am salutat și, cu o mână ținând bicicleta, am început să caut cheia să descui ușa blocului. Era frig. Broasca ușii este puțin defectă și nu am putut descuia. Așa că a trebuit să mânuiesc bicicleta puțin înapoi și să o sprijin de gard. Am descuiat cu greu ușa blocului. Acum, ea fiind cu arc puternic, trebuia să o și țin bine astfel încât să pot intra și cu bicicleta cea grea. Nici unul dintre cei doi nu a schițat vreun semn să mă ajute.  Eram acum între cele două uși de intrare ale blocului, una mă presa din spate, pe cea din față intram cu greu. Cei doi discutau în continuare și s-au îndepărat doi pași. Probabil că îi deranja imaginea, nu știu.
Aveam acum în față 5 trepte. Pe care clar, nu le puteam urca. Trebuia să dau coșul jos de pe bicicletă, ca să ușurez bicicleta și să o pot urca apoi cele două etaje. A fost complicat.
Am dat coșul jos și l-am dus la etajul unu, lăsându-l acolo pe scări. M-am întors să îmi recuperez bicicleta lăsată între cele două uși și să las ușa dinspre exterior să se închidă. În momentul în care apucam bicicleta și începeam să urc spre etajul unu, intră în bloc și băiatul altei vecine de palier, care salută arareori. Vecina, mama lui, nu mă salută niciodată, fără nici un motiv. Arareori răspunde la salut. Ei bine, nici băiatul nu a schițat vreun gest să mă ajute. Putea de pildă să ia coșul lăsat de mine pe scări, să-l ducă la etajul 2, că doar în drum spre apartamentul lui trecea pe lângă apartamentul meu.
Toată manevra asta mi-a luat cam zece minute cred.
Prima fază cu vecinul respectiv se întâmpla acum vreo doi ani cred. Veneam dinspre stradă cu bicicleta și mă pregăteam să intru în bloc. El se pregătea să iasă din bloc. A ieșit și, deși ne despărțeau 2 pași, nu mi-a ținut ușa de la intrare deschisă, ca să pot intra, ci a lăsat-o să se închidă în urma lui. Așa că eu a trebuit să las bicicleta, să îmi caut cheile, să descui, să îmi țin singură ușa cea grea, din fier .....
Nu vi se par incredibile totuși aceste comportamente urbane?
P.S. Haaaa, în schimb îi arde grija cine intră și iese de la mine sau mai știu eu ce!!

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen