Follow by Email

Samstag, 23. Februar 2013

Furnizorul german - intermediarul român. De data asta, DAHLE

N-am mai scris de muuuuult timp despre povești cu furnizori români. Promit că voi fi mai succintă decât oricând. Scopul acestei povestiri este acela de a arăta două chestii, din nou și din nou:
1. Faptul că, atunci când putem, trebuie să ne pese și să nu ne mai complacem în colțul cald al comodității ignoranței.
2. Prăpastia de mentalitate și de abordare.

Am achiziționat 2 distrugătoare Dahle, performanță medie, cam la 2.000 RON bucata. Ele nu au fost utilizate corespunzător și zăceau, inerte, prin birouri.
Scriu la furnizor, explic situația de fapt, solicit un punct de service. Contactez service-ul, las cele două distrugătoare la ei și aștept rezultatul constatării să știu ce se poate face și cât ar costa.
Service-ul refuză să comunice cu mine, se adresează furnizorului meu. Cu chiu cu vai, obțin copiile procesului verbal de constatare. Și îmi sar ochii-n cap, ca să spun așa, când văd, ca și tarif final, cam 1.800 RON per bucată. 
”Adică vreți să spuneți că înlocuirea pieselor defectate mă costă aproape cât un aparat nou-nouț importat din Germania?”
”Cam așa ceva. Știu că sună aiurea .....”
”Adică prețul de producție + costul de transport face cât 3 piese de schimb și manopera?!”
În acest caz, pe moment, zic pas. 
Contactez firma-mamă din Germania, Dahle, descriu detaliat situația. Spun că nu vreau gratis, nu vreau de-a moca, dar vreau un punct de vedere al producătorului.  
Dahle Germania face următoarele:
- înțelege situația,
- studiază procesul verbal de constatare pe care i l-am trimis tradus,        
- contactează service-ul și furnizorul din România,
- îmi comunică că, dacă nu mă grăbesc, va căuta acele piese de schimb la el, direct, în Germania,
- eu spun că nu mă grăbesc, dar mă interesează costul înainte de orice,
- după care mai vorbim noi de una-de alta, de dragul discuției, la care eu încerc să înțeleg logica costurilor și spun așa, mai în glumă, mai în serios: ”Să dau 3.600 de lei pe o reparație la două distrugătoare, când aș putea să mai pun 400 de lei și să am două noi-nouțe, mi se pare aberant. Ceva nu se pupă. Aș fi mulțumită, ca un compromis, să înapoiez cele două aparate și să primesc în schimb unul funcționabil. Este imposibil că cele două nu se pot recicla, nu încape în mintea mea ideea că pot fi pur și simplu aruncate.”
- Dahle Germania reacționează foarte prompt și spune că a verificat stocul și îmi va trimite un aparat nou, gratis.
- Îmi spune persoana de contact de la furnizorul lor din România, eu dau numele la furnizorul meu din România, acesta spune ”OK, îl și cunosc pe domnul, în 3 zile vă livrăm aparatul.”
- Fine. Și trec două săptămâni și mi-aduc aminte de chestiune. Și-mi întreb furnizorul, pe e-mail, care mai e statusul lucrurilor.
- Nu răspunde în restul celor 6 ore. Nu răspunde nici a doua zi. Îl sun.
- ”Păi să vedeți, că câr că mâr .... e complicat ..... furnizorul Dahle, domnul ăla de ziceam că îl știu, a afirmat că el nu știe nimic de situație. Apoi a spus că nu are pe stoc și mă tot duce cu vorba și nu știam ce să vă răspund.”
- Mă sună vineri pe la prânz să-mi spună că până la ora 16 am aparatul cel nou. Se face ora 15 și mă sună din nou: ”Din păcate, nu ajung azi, pentru că nu ne-au dat încă aparatul, deși depozitul lor este peste drum de noi. Nu știu ce să spun.”
Epopeea continuă .....
Din punctul meu de vedere, dacă mă lăsam în colțul comod, nici măcar nu-mi puneam problema că frate, o reparație nu poate costa cât un produs nou și transportul acestuia dintr-o țară în alta. Deci mă lăsam prostită și înșelată, aș spune. Bănuiala mea este că Dahle Germania pune această livrare pe pierderi pentru că șansele de a se înțelege cu partea română sunt foarte mici. Dar nemții au un cuvânt foarte frumos în limba lor și pe care îl și folosesc: KULANZ. Este asul lor din mânecă pe care îl scot în situații delicate, complicate, când își dau seama că un client are ceva-ceva dreptate și ei preferă să nu piardă clientul, pentru că pierderea unui client înseamnă, de regulă, pierderea mai multora.        

  

Mittwoch, 13. Februar 2013

Din seria cărților pe care le recomand: Iluminarea pe înțelesul proștilor


Am citit toată copilăria și adolescența. După pictură, desen, sport și croșetat, lectura a devenit următoarea obsesie după ce am învățat să citesc cât de cât cursiv, pe la 7 ani și ceva (nu am fost precoce în nimic, genială în nimic, toate le-am început, încercat și făcut întotdeauna mai târziu decât alții. Și mai profund!). Oriunde mă ducea mama în vacanță, primul meu drum era la biblioteca publică să iau de acolo trei cărți deodată. Era maximum care se împrumuta. Bibliotecarii erau siderați, nu vedeau picior de copil pe timpul vacanțelor.

Ei bine, de când am învățat să citesc, este prima oară când ”mi se întâmplă” așa ceva: să termin de citit o carte și, ca o continuare absolut naturală, să o reiau de la prima literă a primei pagini! Vi s-a întâmplat vreodată chestia asta? Să fii absorbit și răpit într-atât de dinamica cărții, încât să uiți de unde a pornit și să vrei să știi începutul?! Am ajuns deja la pagina 46! Din nou. Și e ca și cum redescopăr cartea din nou. Mi se pare uluitor, nu am mai experimentat vreodată așa ceva. Să fie oare vorba că am citit-o cu o superficialitate maximă? Nu prea îmi stă în fire, nu citesc chestii care nu mă ”fură”.

Entlightnement for idiots” by Anne Cushman este o lectură fluidă, relaxantă, cu tâlc, cu umor, cu fir epic, cu personaje colorate, cu monologuri și dialoguri, cu melodie, cu descrieri plastice adorabile. Este o incursiune în India pură, o incursiune în iluziile pe care oamenii și le fac în viață, alergând mereu după altceva, sperând mereu la o viață diferită de cea pe care o au, irosindu-și de fapt viața pierduți în iluzii deșarte cum că ”rețeta vieții lor” s-ar afla într-un anumit loc al Pământului, departe de locul unde se află ei. Cartea m-a interesat în mod deosebit tocmai pentru că eu nu reușesc să găsesc liniștea la care râvnim cu toții și starea asta de speranță permanentă, de așteptare permanentă, de rememorare permanentă, de căutare infinită și zilnică …. mă cam epuizează. Sentimentul că ceva nu se leagă și dorința de a înțelege de ce ......

CLICK-ul s-a întâmplat la pagina 367 din cele 444 ale cărții tradusă în română:

După ce străbate India încolo și-ncoace în căutarea ”iluminării”, pentru a putea publica o carte, trece prin tot felul de experiențe pe care nu le poți trăi decât într-o lume oarecum primordială cum este cea de la poalele munților Himalaya, după ce, însărcinată înspre luna a șaptea, urcă undeva la peste 3.000 de m altitudine, căutând o anumită înțeleaptă, autoarea simte că ”Călătoria mea era încheiată: ajunsesem, în sfârșit, la peștera gurului meu. Pentru prima dată în călătoriile mele, simțeam că am venit în locul cel bun. Nu mai era nimic de făcut. Tot ce trebuia să fac era să stau la picioarele ei și să văd ce va urma. Ajunsesem. Am închis ochii. În sfârșit, ajunsesem.

Maitri Ma ne studie fețele. Când termină, scoase o tăbliță și începu să scrie pe ea. ”Sunteți bineveniți să rămâneți și să urmați calea spre eliberare.” M-am simțit cuprinsă de ușurare. Apoi șterse. ”Toți, în afară de tine, fiica mea.” – scrise ea și mă privi în ochi. ”Aceasta nu este calea ta. Trebuie să pleci acasă imediat.”

Wow! La acest punct al lecturii am întrerupt și eu să mai citesc pentru ziua respectivă. Adică pentru alaltăieri. Am reluat a doua zi, am terminat cartea și azi mă aflu din nou la pagina 46.
Și zic din nou ”wow!”. Adică alergi o viață întreagă cu speranța și certitudinea că alergi pe poteca corectă, ajungi la punctul unde te simți ”acasă” și de acolo ești gonit, ți se spune că nu te afli la locul potrivit ție ..... WOW!!! Probabil că și eu sunt în aceeași situație ...........

Dienstag, 12. Februar 2013

Din seria cărților pe care le recomand: ”Dosarul lui Hitler”

Recomand această lectură nu doar pasionaților de subiect, ci tuturor care își mai fac griji, măcar din când în gând, de mersul lucrurilor în societate. Există tomuri întregi de literatură despre Adolf Hitler și sistemul pe care l-a creat cu sprijinul celorlalți și din fiecare carte afli mereu câte ceva. Este un subiect care nu ar trebui să lipsească din programa școlară pentru că, așa cum am mai spus-o și altă dată, doar cunoscând părțile grave și întunecate din istoria omenirii, vom avea capacitatea de a recunoaște eventuale pericole pe viitor. Există contururi și principii foarte clare care se tot repetă în istoria omenirii și informarea asupra istoriei reprezintă instrumentul cel mai util în a încerca să evităm repetarea acelorași erori fatale.
Cartea, cu titlul original ”Das Buch Hitler”, oferă o viziune foarte diferită asupra personajului Adolf Hitler, decât cea din cartea scrisă de una dintre secretarele lui, Junge Traudl, pe care am citit-o în urmă cu câțiva ani și pe care aș putea să o recitesc acum, de dragul unei lecturi comparate. Lucrarea este o traducere a unui dosar secret realizat pentru Josef Stalin: ”Despre Hitler și lumea din jurul lui” și cunoscut și sub denumirea de ”Dosarul de acte nr. 462a”, dosar găsit de autorii cărții în Archiva de Stat din Moscova, în 2004. Conform informațiilor vehiculate, originalul se află sub cheie în posesia președintelui rus Putin.
”Dosarul” descrie relații personale din viața lui Hitler și a întregului context în care acesta se învârtea, analizează modul său de conducere și tot felul de situații și stări de fapt de natură mai mult sau mai puțin intimă. Informațiile au fost colectate de la diverși apropiați ai lui Hitler, cum ar fi Heinz Linge, servitorul său personal, Otto Günsche, adjutantul său personal, aceștia fiind interogați de ruși în anii de prizonierat ce au urmat terminării celui de-al doilea război mondial.
Lucrarea în original conține 413 pagini dactilografiate, care au ajuns în posesia lui Stalin pe data de 29 decembrie 1949. Desigur că a fost o acțiune comandată chiar de el personal, la finalul lui 1945, prin intermediul Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne. Intenția întregului demers fusese de fapt aflarea stării reale de fapt, dacă Hitler era mort cu adevărat sau dacă încă trăia pe undeva. Abordarea generală relevă faptul că Stalin era destul de preocupat de anumite obiceiuri care ținea de intimitatea lui Adolf Hitler.
Fragment din prefața scrisă de Horst Möller:
”De ce se interesează dictatorii unii de alții, de ce mai cu seamă acești doi lideri a căror brutalitate a rămas neegalată și ale căror ideologii fanatice au dus Europa secolului al XX-lea în prăpastie? (....)
O explicație se exclude însă din capul locului: nu oroarea în fața crimelor lui Hitler i-a trezit lui Stalin interesul pentru conducătorul german, crime care nu l-au interesat, se pare, în  mod deosebit - în această privință ra un concurent redutabil al dictatorului german. Stali îi era însă superior în privința prudenței și a calculului rațional; el nu a mizat niciodată pe noroc. (....)
La 23 martie 1942 Hitler a declarat că unul dintre meritele lui Stalin era acela de a nu-i lăsa pe evrei să se apropie de viața artistică. La 11 aprilie 1942 l-a lăudat pe dictatorul sovietic: comunitatea nu se putea crea decât cu forța, iar ”dacă Stalin a aplicat, în anii trecuți, în cazul poporului rus, metode pe care le aplicase la vremea sa Carol cel Mare în cazul germanilor, acest lucru nu trebuie judecat, având în vedere stadiul cultural al rușilor din acest moment. Stalin a acționat știind bine că rușii trebuiau să fie cuprinși într-o organizare statală strictă dacă se dorea asigurarea politică a luptei pentru existență a tuturor popoarelor din URSS.”
Hitler l-a considerat pe Stalin un adevărat geniu, care-l înlăturase pe mareșalul Tuhacevschi pentru că acest lucru era indispensabil dacă dorea să-și mențină puterea, dat fiind că între el și foștii ofițeri țariști era o prăpastie de netrecut. Stalin era în felul lui ”un tip genial” care merita să fie ”neapărat respectat”, iar politica sa economică și socială meritau și ele, în opinia lui Hitler, același respect.”
Cartea conține detalii uimitoare care te fac să te simți, la propriu, în buncărele lui Hitler, care te fac uneori să ai impresia că îl vezi, îl auzi, îl simți. Sunt descrise cu lux de amănunte situații de pe front, gesturi, ultimele luni, zile, ore și minute ale vieții lui Hitler și consoartei lui, Eva Braun. Am citit aici informații pe care nu le-am citit în nici o altă lucrare până acum și este, fără îndoială, o lectură pe care o voi repeta la un moment dat. Atmosfera absolut trepidantă din ultimele zile de aprilie - Hitler și Eva Braun s-au sinucis și au fost arși pe 30 aprilie 1945 - este redată cu un simț debordant al realului.
”În dimineața zilei de 20 aprilie, la insistențele lui Burgdorf, Linge l-a trezit încă de la ora 9.00; Burgdorf avea de transmis o veste importantă de pe front. Hitler s-a ridicat, s-a dus în birou și l-a întrebat pe Burgdorf prin ușa închisă ce se întâmplase. Burgdorf a anunțat că, în zorii zilei, rușii străpunseseră frontul între Guben și Forst. Străpungerea nu era mare, iar germanii trecuseră la contraatac. A mai raportat că comandantul unității pe care rușii o străpunseseră fusese împușcat pe loc fiindcă nu rezistase.
Hitler a spus: ”Trimite-mi-l pe Linge.”
Linge, care stătea lângă Burgdorf, a spus: ”Mein Führer?"
”Linge, încă nu am dormit. Trezește-mă cu o oră mai târziu, la două după-amiaza.”
După ce Hitler s-a trezit și și-a luat micul dejun în birou, Linge i-a pus picăturile cu cocaină în ochiul drept. După ce acesteau au mai atenuat durerea, Hitler s-a jucat la masa de prânz cu cățelul său favorit, Wolf. Masa de prânz a luat-o cu Eva Braun și cu secretarele.
(....)
Apoi Hitler a ridicat obosit mâna dreaptă și s-a retras în buncăr. În această zi, Hitler a văzut pentru ultima oară cerul. Nu avea să mai părăsească buncărul.
(...) La 28 aprilie, aruncătoarele rusești de rachete tip Katiușa și-au concentrat tirul asupra cartierului guvernamental și a buncărului. Afară se dezlănțuise iadul. Hitler a sărit din pat și a sunat după Linge. Acesta l-a găsit pe Hitler la masa din birou, privind cu ochii măriți de groază la tavan. A întrebat din nou: ”Ce calibru este ăsta?”
(.....) În seara aceea, Bormann i-a comunicat pe neașteptate lui Linge că Hitler și Eva Braun doreau să se căsătorească. Ceremonia urma să aibă loc în depozitul în care se organizaseră consfătuirile. (...)
Dintr-o dată, din gang a răsunat strigătul de groază: ”Rușii trag cu mitralierele în ieșirea de urgență!”
”Lunetiștii ruși sunt pe acoperișurile ministerelor din jur!”
Toți au sărit în picioare. SS-iștii din garde de corp a lui Hitler și din SD au alergat cu casca de oțel prin depozit până la ieșirea de urgență. (....)          mein-kampf-editia-2015