Sonntag, 19. Oktober 2014

Fără titlu. România, somn ușor ...

Mă uit (încă) uimită în urmă și sesisez cum oameni pe care îi știu, îi cunosc, de 3, 5, 10 ani, încep să ”se sesizeze” și ei. Un proces lent în România (și nu doar în România, dar eu despre România vorbesc de regulă). Acum încep să apară, rușinos pe după colțuri și în nuanțe mai mult sau mai puțin interpretabile, mici explozii de răscoală interioară. Despre ce? Despre acele ”lucruri mărunte” care mă iritau și mă înnebuneau de o mie de ori pe zi, în fiecare zi și despre care scriam. Și scriam în gol, căci toți treceau pe lângă mesajul și esența a ceea ce vroiam eu să transmit de fapt tuturor, fiind preocupați exclusiv de bula lor de cristal - care de fapt este săpun, nimic mai mult - și dând a lehamite din cap și din mâini și, cu siguranță, din gânduri: ”Ah, ce-o mai vrea și asta, nu are nimic mai bun de făcut decât să critice o societate, o mentalitate, un popor? Dă-o-n mă-sa!„ Și plecau fericiți mai departe la cumpărături sau la alergare sau cu bicicleta pe dealuri. Și la următoarea întâlnire uitau să mă salute.
Am încercat. Nu mi-a reușit nimic în sensul dorit de mine. Nici măcar în cercul apropiaților. Pentru că de unul singur nu reușești la nivel de mase, este chiar un fapt dovedit de mii de ori de istorie. ”Istorie? Ce-i aia? Ce nevoie avem noi de istorie?
Încep oameni cunoscuți mie să citească ce scriu unii despre ”clopotul de sticlă” în care majoritatea se încuie, se retrage, de fapt se ascunde cu argumente foarte puternice față de ceilalți: ”nu pot, sunt obosit, sunt ocupat, am copii, am familie, nu-mi pasă.”
Încep oameni cunoscuți mie să sesizeze un pic vocal că direcția chiar este greșită, rău de tot greșită. 
Dacă mai este timp de un macaz în altă direcție? 
Pentru mine sigur că nu!! Am murit demult în România. Eul meu murise. Sufletul meu călătorea prin alte sfere, permanent. Mă stingeam cu fiecare trezire și cu fiecare oftat. 
M-am bănuit la un moment dat, din cauza altora de fapt, că doar vroiam să fug de ceva sau cineva și că niciodată nu voi fi liniștită, fericită, împlinită, mental odihnită, mulțumită, indiferent unde în lume aș ajunge. Wrong, people!!! 
Pentru unii - și mă aventurez să afirm că pentru tot mai mulți și mai mulți, chiar și pentru marea mulțime demagogică care nu recunoaște acest lucru - România nu este un colț de rai, nu este un colț de apartenență și de dezvoltare și împlinire personală. Și din Austria pleacă foarte mulți medici, se duc în Germania, că-s mai bine plătiți. Aud mereu discuția asta aici. Dar io nu discut despre ”mă duc ca să câștig mai bine”, aia e cu totul altă temă. 
Emigrarea, fuga, evadarea românilor nu este un fenomen specific românesc. Cine prezintă acest fenomen ca fiind ceva special o face cu un scop foarte precis, acela de a manipula. Este tot un scop de propagandă învăluită.
Trăim în secolul XXI. Omul este un mamifer nomad. Lenea, comoditatea ne ține pe loc. E normal să vrei să zăbovești, e normal ca de la un moment dat să vrei să dormi 10 ani în același loc. Dar să stai o viață întreagă în același loc, când lumea e mare și are atâtea-atâtea de oferit spre încântarea sufletului, eului, inimii ..... mi se pare ieșit din sfera normalului. Toți oamenii s-ar plimba de colo colo, dacă și-ar permite. 90% din populația pământului ar pleca să facă ”schimb de experiență”, dacă călătoria în sine ar fi precum o ieșire în colț la băcănie, în papuci de casă și fără costuri de nici un fel: bani, energie. Dar .... călătoria vieții este o călătorie grea oricum, și dacă stai în același loc, și dacă te plimbi de colo-colo. E greu să renunți la culcușul cald, la cafeluța de dimineață, e greu să ieși din papucii de casă și să umbli desculț ... d-aia sunt atât de mulți oameni în șlapi ... aceeași șlapi.
Se spune că întotdeauna există timp și că ”niciodată nu e prea târziu”. Buba este că .... ”n-ai cu cine domne, n-ai cu cine”. Sunt încă prea puțini aceia care încearcă să facă ceva concret, deși cunosc și destui de mulți care fac ceva concret. Unii din vorbe, alții din scris, alții din muncă fizică. Toți contăm. Și cei care scriem contăm, pentru că suntem citiți. 
Și de aici pornește totul de fapt ..... A fi citit, a fi ascultat, a fi înțeles determină mișcări istorice de amploare. Contează ca receptorul mesajului să vrea să înțeleagă și să acționeze. Este o simplă mecanică a lucrurilor, în definitiv.
Citeam deunăzi și mă distram: cineva făcea o aluzie nesubtilă la ”prostime” și altcineva se agita pe marginea termenului.  De fapt de aici mi-a și venit să scriu, că m-a intrigat supărarea individului care se agita.
Adevărul e că ...... ”adevărul supără”, ”adevărul doare”. Și pe mine mă doare să îmi dau seama că sunt mediocră, de exemplu. 
Da, prostimea este în număr covârșitor, la nivel de populație. Și nu luați termenul de prostime neapărat ca pe o insultă, pentru că ... chiar nu este o insultă. E la fel ca în ”fiți ipocriți!” de fapt. 
Hai să o luăm altfel:
Nimeni nu se naște ”dăștept”. Deștept devii prin educație. Educație înseamnă .... lectură. Voința și abilitatea de a acumula și învăța și înțelege.  Și reține. Și a nu face aceeași greșeală de mai mult de două ori!
Abilitatea de a recunoaște că ești prost în orice moment al vieții tale, pe cel puțin 900 de segmente, pentru că nu poți fi ”dășptept” pe toate 1.000. 
Educația înseamnă deschidere către nou. Deschidere către riscuri, asumare de riscuri. Chiar și ieșirea din zona de confort are legătură cu educația.
Toți ne naștem proști.
Dar nu toți ne naștem tâmpiți, pentru că unii se nasc inteligenți. Nu confundați deșteptăciunea cu inteligența.
Deștept devii prin educație, cu toate componentele acesteia.
Inteligența este nativă! O ai sau nu o ai.
Educația nu înseamnă - cum, din păcate, prea mulți cred și-și fâlfâie hârțoagele pe peste tot, încercând să pară ceea ce nu sunt de fapt -: ”Hă, am trei facultăți, două MBA, anul viitor termin un doctorat și mă înscriu la al doilea.” Adică da, este un tip de educație - care nu te face OM, neapărat -, desigur, dar educația nu se rezumă doar la atât .... mai ales în România din ultimii 20 de ani, hai să stăm strâmb și să judecăm drept!! Studenția mea din 2009-2012 a fost o experiență traumatizantă!!!
Anul trecut, de Anul Nou, după ce am avut o anumită revelație absolut extraordinară, alegând să alerg prin Herăstrău 15 km de la ora 23:30 pe 31. decembrie - aici materialul -, m-am oprit la niște prieteni, un cuplu de oameni dragi mie, pe care îi vedeam și auzeam foarte rar, dar cu care am o anumită legătură. Rareș mă întreabă: ”Anca, știi, încercam să găsesc un răspuns la întrebarea: ”Ce face diferența dintre noi (românii) și ei (ne refeream la rasa germanică, ca punct central, extrapolând la ”nația europeană din vest”) și eu cred că totul pornește de la educație. A o avea sau a nu o avea, adică a o primi sau a nu o primi eventual.” (Câți au tăria să-și ia educația așa, de unul singur? Cum filtrează el că să ia, cât să ia, când să ia etc. ?) 
Educația începe prin ”primire”. O primești în primă instanță din casă, din mediul familial. Apoi de la grădiniță, școală etc. 
Ei da .... și aici e puroiul mare .... cine și ce îți dă! Că tu ești mic, abia mergi și știi să spui că ți-e foame, sete, somn etc.
Că unii predau ”educația furtului”, alții o știu pe aia a corupției, falsificării, puterii pumnului ... deci ne încurcăm deja în filosofii și nu ajungem nicăieri. Decât la certitudinea că ”România e în copac și copacul e doborât la pământ.”
Până la un anumit nivel, tot primești, acumulezi. 
De la un anumit nivel însă, începi să cerni singur. Dacă ai perceput corect primii ani de educație - mai pune cineva valoare pe ”cei 7 ani de-acasă”? Ce buni erau, mama lor de ani de-acasă, că m-au făcut OM!! - ajungi la un nivel la care începi să îți alegi educația și, eventual, să dai mai departe din ceea ce ai.
Sunt în Austria de aproape jumătate de an și observ permanent. Cele mai mici gesturi. Și mă gândesc la Rareș, care practic vroia să afle de la mine dacă chestia aia cu educația s-ar putea să fie întreaga și singura ”șmecherie de vină”.
Da, frate, este!
Așa cum descoperirea și aplicarea legilor igienei corporale și a curățeniei din jur au diminuat riscurile datorate bolilor și cu timpul a determinat prelungirea speranței de viață în cazul rasei umane, cam tot așa se întâmplă și cu educația.
Pentru un sistem educațional cu coloană vertebrală ar trebui dusă toată lupta și retorica în țări precum România.
De aici ar porni toate celelalte lucruri bune în următorii 1.000 de ani după ce s-ar conștientiza acest mic detaliu.
Eu așa cred.
De ce distrugi sistemul de educație și sănătate al unei țări, în mod planificat?
Pentru că vrei o nație 
- proastă
- prostită
- umilă
- umilită
- bolnavă
De ce? Ar fi naiv să nu știți răspunsul, doar nu sunteți proști!!

Ca urmare, celor care se apucă de buci și sar în sus 1000 de etaje când aud sau citesc referiri la ”românii e proști” și ”prea multă prostime” le recomand să .... nu mai fie ipocriți :-). Să fie ipocriți doar când trebuie (Cum ziceam mama mea: ”minciuni necesare”).
Să fie clar pentru cei care mă ”dislike” profund:
Nu cred în supremația intelectuală a unei anumite nații!! Nu există așa ceva. Francezul nu e mai inteligent decât bulgarul, neamțul nu e mai inteligent decât americanul, japonezul nu e mai inteligent decât neamțul și tot așa. Cei care au mai trăit prin alte părți, cei care au mai făcut ”turism aprofundat” prin alte părți, ar putea să-și dea seama de acest lucru. 
Nu locul în care te-ai născut - mă rog, ai fost născut - te face pe tine american (dacă te-ai născut în N.Y.) sau neamț (dacă te-ai născut în Frankfurt) sau italian (dacă te-ai născut în Milano), ci educația primită. Pentru că sistemul de educație - guvernamental și non-guvernamental - nu e identic în toate țările. Un exercițiu de fantezie ilustrativă ar fi următorul: mută toți românii în Elveția și toți elvețienii în Japonia și toți japonezii în România. Ce crezi că ar ieși? Pe teritoriul elvețian s-ar întâmpla ceea ce se întâmplă acum în România, pe teritoriul japonez ar fi ca în Elveția ... cam asta e ideea. Iar dacă ai muta austriecii în Nepal și invers, cu siguranță Nepalul ar fi precum Austria și invers.
În linii grobiene, eu cred în acest principiu.
Nu cred că Elveția e mai nu știu cum pentru că a avut nu știu ce potențial natural superior celui din România, nicidecum!! România dispune (încă!!) de un potențial natural fantastic. Care nu că a fost neexploatat eficient și cu grijă, dar a fost și este pur și simplu bat-jo-co-rit!! A-ți bate joc ... e o artă. Distructivă.
E vorba de om, nu de nația din care se trage, când e vorba de inteligența lui. De gena lui, poate fi ceva pur medical sau de cantitate, habar nu am, medicina și cercetarea habar nu au. 
Scriu din ”țara celor care se trezesc la 4-5 dimineața!”, din țara unde un șantier arată ca un fel de muzeu în aer liber, unde oamenii spun ”pardon”, se scuză, se dau la o parte, dau prioritate, așteaptă la semafor, opresc motorul la semafor, dețin un gen de asertivitate uimitoare și eficiența este parte din gena națională pentru că este modelată și cultivată prin educație (!!) 
Și aici mai trec pietoni sau bicicliști pe roșu, dar procentul este invers proporțional față de ceea ce se întâmplă în România. În București, că io mai mult pe-acolo mă târam. Acolo, procentul e cam de 75% și ceea ce este mai alarmant este că din ce în ce mai multe mașini forțau și țâșneau pe roșu!! Aici, procentul să tot fie de 0,5%, din ce am văzut în jumătate de ani prin Viena, Zell am See, Litschau, Podesdorf și alte localități mai micuțe.
În 2007 eram la volan, cu un tip. Din generația mea. Stăteam la semafor în intersecția aia mare de la Unirii, venind dinspre Alba Iulia și rulând spre Casa Poporului. La verde, am pornit, direcția drep înainte. După ce treci bulevardul, la fântâni acolo este iar o trecere de pietoni. Evident că pentru pietoni era roșu și un tip intrase pe zebră după ce la noi se făcuse verde, deci intrase pe zebră pe ”roșu pentru pietoni”. Eu nu am încetinit deloc. Tipul din dreapta mea zice: ”Era să-l calci!!!!!” Eu zic, ostentativ: ”De ce trece pe roșu?!” Eram calmă. Relativ calmă. Știam că nu-l voi călca, trecuse de raza mașinii mele. Aveam palpitații, dar nu aveam de ce să mă lamentez acum, că vai, ce spaimă am tras și io, la ce ar fi ajutat? Din spate veneau mașinile ca râul în scurgere.
Dar pe bune dacă voi uita vreodată reacția și șocul tipului din dreapta mea. M-a făcut criminală. Era traumatizat. Eu îl traumatizasem. Deci, despre ce vorbim de fapt, de ce nu are ursul coadă?!
Materialul este și rămâne incomplet și imperfect, știu. Dar, deocamdată, atât. 
Știu că va rămâne, ca de obicei, fără comentarii și reacții. E prea complicat să comentezi astfel de articole. Comentariile românilor pe forumuri sunt absolut entertainment pur și de regulă se lasă cu insulte. Cine e de vină?  Lipsa de educație. Ignoranța cultivată cu sârg. Grandomania. Tipul acela de societate în care toți sunt la pertu cu tine fără nici un discernământ (voi scrie și despre tema ”pertu”-lui, poate măcar ”specialiștii” de resurse umane din România să priceapă că nu frate, nu este OK să mă abordezi cu ”Bună, Anca!”).
Detalii destule pe blogul meu de social, aici câteva ”perle” dragi mie:
etc.

Keine Kommentare:

Kommentar veröffentlichen