Follow by Email

Montag, 20. April 2015

Români în Austria. De exemplu (!)

De aproximativ jumătate de an tot observ niște indivizi. Bărbați tineri, sub 40 de ani, poate undeva la 34-35. Nu pentru că m-ar interesa în mod special, dar pentru că văzându-i încep să mă simt inconfortabil. Nu e culoarea, nu e bănuiala vis-a-vis de cine sunt și cu ce se ocupă. Este ideea că ... nu știu .... stau în fața a două dintre cele 4 magazine de tip ”Kaufland” sau ”Lidl”, cu niște fițuici în brațe, așteptând să vină lumea spre ei și să le cumpere. Sunt doi tipi, asemănători ca statură, straie, culoare, gesturi. Înainte de a-i eticheta ca ”paraziți” sau ”cerșetori” sau ”țigani”, i-am observat. Cu siguranță oamenii nu stau de plăcere în fața magazinului, cu orele. Nu știu câte ore, că nu-i văd de dimineața până seara. Nici măcar în fiecare seară, nici măcar în fiecare sâmbătă.
La sfârșitul lui octombrie, când m-am mutat în acest district limitrof Vienei, unde mi-am și dorit să locuiesc de altfel, când l-am văzut prima oară pe unul dintre ei reacția a fost: ”Bă frate, nici aici nu scapi de ei!!!! Să fiu a naibii dacă nu-i român!!”
Am intrat în magazin și la ieșire am zăbovit să-i pot auzi glasul, căci mai zicea câte una-câte alta, apoi a vorbit la ... un telefon mobil. Hopla....! 
Da domne, era român omul. Neaoș.
A trecut iarna, a venit primăvara, în seara asta îl văd din nou. De data la un magazin puțin mai departe de mine, al doilea individ. Nu-l mai văzusem din toamnă, că nu prea merg la magazinul ăsta. Aproape neschimbat, la fel de ciocolatiu, la fel de durduliu, îmbrăcat simplu, dar decent. Aș fi putut paria că este tot român, dar nu știam.
Nu m-am mai putut abține și-l întreb în germană ce vinde, ce face el în fața magazinului. Îmi face semn că nu, nu.... el vorbește doar românește. OK .... mă apropii de el, mă uit la el și-l întreb aceeași chestie în românește. Să-i cadă docomentul din mâini când m-a auzit .... omul ăsta dacă ar suferi de inimă, clar s-ar fi clătinat în momentul acela. 
S-ar putea să fiu malițioasă, dar chiar nu mă pot abține. Intențiile mele fuseseră bune, ca să spun așa. Eram curioasă din ce trăiește, ce-l doare, ce muncește, cum se descurcă, dacă nu e obosit. Mă gândeam că poate merită să-i dau câteva monezi, deși eu din principiu nu dau bani de pomană. Pomană în bani am dat în cazuri foarte speciale, ajutoare în bani tot în situații speciale, la persoane despre care chiar știam destul de multe.
Omul cică are familie, soție și șase copii. Ulterior a spus că copiii nu sunt aici, în Austria. Apoi, mai târziu, a spus că doar un băiat e aici cu el.
E de ȘASE ANI în Austria!!!!!
Nu știe o boabă de germană!!!!
Cică locuiește cu chirie ..... 
Din ce trăiești totuși? Primiți ajutor social?
A nu, că nu vor să ne dea. 
Hopla!!!! Păi futu-i mama ei de muncă, de ce să-ți dea statul austriac ajutor social dacă tu locuiești de 6 ani aici, nu știi o boabă de germană și când te întreb, diplomat: ”Și cam ce-ți cauți de muncă, în ce domeniu?” îmi zici ”Ah, păi nu prea știu să fac multe și dacă nu știi limba nu te angajează nimeni.”
Deci de șase ani doar din asta trăiești, din ce vinzi aici?
Da.
Și iar dau cu f.... mama ei de lene .... cum stai ȘASE ANI într-o țară și spui că nu știi limba, săracul de tine????
Câte d-astea vinzi pe zi?
Păi două-trei ....
Și de unde le ai?
Păi e o firmă care le tipărește și eu le cumpăr de acolo cu 1,25 euro și le vând cu 2,50 euro .....
Bă frate .... o fi asta negustorie, nu știu .... dar .... să continuăm.
Mai vorbim noi una-alta și pe urmă, că tot nu se legau informațiile în mintea mea depertă (austriecii spun la ”prost, tembel” = deppert. nemții spun ”dummkopf”) tot îl întreb: ”Păi și din ce trăiești frate, că nu pricep ....”
(P.S. El m-a tutuit din prima, eu nu, așa că ... știi cum e ... dacă vrei să comunici cu cineva, trebuie să vorbești pe dialectul lui.)
Păi din astea - și face semn la fițuica tipărită din brațe -, din ce vând.
Păi dacă vinzi doar două-trei pe zi, să zicem că încasezi 5 euro, hai 10 euro pe zi. Spui că nu ai muncă, nu ai ajutor social, plătești chirie .... chiar nu pricep, ajută-mă să înțeleg ... că știu că e greu aici și banii își fug printre degete ... cum reușești?! Șase ani e mult timp ...
Păi și ce vrei să fac? Că trebuie să plătesc chirie. Ce să fac? Să fur? Nu pot să fur. Vând d-astea ....
OK, stop joc.
Și ne-am despărțit prieteni, mai ales după ce i-am spus că și eu îmi caut un al doilea job, că mă descurc greu, el mi-a zis că vorbește el cu un prieten și poate mă ajută să găsesc niște proiecte ca traducător ..... Mă să fiu a dracului ..... cât de mare stă scris pe fruntea mea lată ”deppert”?!
I-am urat de toate alea bune, sănătate, baftă, mi-am băgat monezile pe care le pregătisem pentru el în buzunar, la loc, mi-a făcut niște complimente, cu ”ce frumoase sunt româncele”, mi-a urat toate bine și am plecat.
Și pe măsură ce pedalam pe un vânt tembel, spre casă, cu un borcan de miere în rucsac și atât, încercam să fiu bună la suflet, tolerantă, înțelegătoare, plină de compasiune .....
Și recunosc că nu mi-a ieșit .... 
Și mi-am adus aminte de timpurile mele de bejenie .... nu vorbeam o boabă germană, am intrat în Germania sărind din tren - în urmă cu 25 de ani adică -, am ajuns prin poliție în lagărul de refugiați politici de lângă Frankfurt, unde eram cazați în paturi de cazarmă în niște corturi mari, din pânză cenușie și așteptam zilnic între anumite ore să fim chemați pe nume pentru interviul de stabilire a gradului de ”refugiat politic”. Actele le predasem, aveam pe mine hainele cu care fusesem îmbrăcată și atât. Și am dus-o așa vreo trei luni de zile, reușind să scap neviolată de un nenorocit de român, că eram singura fată, blondă, albă, înaltă, și mai ales singură, într-un lagăr cu cazuri grele, refugiați din Pakistan, Iran, Nigeria, etc. etc.  ȘI câțiva români sălbatici. În tot lagărul de sute de suflete nu exista nici măcar o femeie care să fie singură, toate cele care existau pe acolo erau cu soții lor și toate erau de culoare. 
Mă rog, aventura e lungă, lată, înaltă și profundă. 
După un an de zile în Germania .... vorbeam frate limba germană.
La nivelul la care am fost și acceptată la o școală.
Mergeam cu bicicleta la școală, cam 15 km în fiecare dimineață și alți 15 după ore, pe viscol, pe caniculă, pe ploi și pe furtuni ... și noaptea munceam ca ajutor în bucătăria unui restaurant. Au fost week-end-uri când, după 11 ore de muncă și spălat vase mă trimiteau să leșin acasă, că deja mă clătinam de oboseală.
Și după școală aveam și teme de făcut, de citit, de exersat. Să înveți stenografia în germană .... e performanță curată, crede-mă!! Sau să înveți contabilitatea germană, într-o societate capitalistă, când tu veneai dintr-un comunism care nu avea în dicționar termeni bancari. Ce vorbești frateeee ..... m-am distrat din plin la viața mea, recunosc :-)
Și în vacanța de vară m-am dus la prima fermă din zonă, la 4 km distanță, să întreb dacă nu au de lucru la câmp. Fac orice! Orice muncă decentă. Lucru pentru care eram îndrăgită pe peste tot pe unde treceam.
Și am făcut, am tăiat buruieni toată vara, câte 10 ore pe zi. Și seara plecam acasă cu 100 de mărci germane și cu o strângere de mână.
Eram respectată că munceam.
Oamenii erau binevoitori, mă ajutau prin felul lor de a fi. Nu-mi dădeau bani doar pentru că eram femeie singură și vai de capul meu. Munca înnobilează. 
Și germana am învățat-o ciulind urechea pe stradă, că radio nu aveam, televizor nu aveam, internet nu exista. Și locuiam izolată într-o casă de arabi și nigerieni, care mai de care vroia să fie prietenul meu. Și nici la duș nu mă duceam de multe ori, de teamă să nu mă întâlnesc cu vreunul pe coridor.
Și mă rog, povestea e lungă, lată, înaltă și profundă.
Dar am muncit toată viața din greu, pentru fiecare cent. Pentru fiecare șiret de pantof, pentru fiecare creion, pentru fiecare spiță de la toate bicicletele mele. Și acum la fel. Și-mi fac singura mentenanța la biciclete, aproapte toată mecanica, schimb camere, cauciucuri, plăcuțe de frână, cabluri ... pentru că mi-e scump să mă duc la service-ul din colțul străzii. Asta e, nevoia de învață să acționezi, nu să stai la colț de stradă, în fața magazinului, unde oamenii intră cu bani și ies cu produse ... poate pică ceva. Am alergie la atitudinea asta din partea unor oameni care ... să mă ierte dumnezeu, chiar ar putea să contribuie cu ceva la propria viață, la societate, la viața altora .... îmi cer iertare dacă greșesc, poate greșesc. Am alergie la lene. Și scriu DUPĂ ce am încercat să aflu care e situația, nu doar așa, etichetând la repezeală un om.
Primele 3 luni aici, în Viena, veneam sâmbăta și duminica la birou, fără să spun cuiva, ca să mai citesc, să mai termin ce începusem și nu-mi ieșise. Și nu am cerut compensarea orelor suplimentare, mi se părea nedrept. Abia după 3 luni am început și eu să predau evidența orelor suplimentare, că macar mai primesc niște ore libere.
  Am locuit șase luni într-un total de 18 mp, fără radio, de televizor nici vorbă, nici acum nu am. Veneam seara acasă, era cald, nu avem cum să gătesc că totul puțea a mâncare, în mini-frigiderul ăla încăpeau 4 ouă, două cutii de bere și poate un pachet de unt și trei mere, în rest nimic. Aveam și pisoiul și toate lucrurile, bicicletele aduse din România etc. După o lună de zile a trebuit să fac prima investiție, un telefon mobil, că altfel nici cont în bancă nu-mi puteam deschide și unde să mi se vireze salariul?! Deci aveam telefon mobil și laptop-ul meu cel vechi, second hand. Șase luni de zile, seară de seară, singura companie au fost zece piese de teatru radiofonic pe care le aveam salvate pe computer. Cu actorii vechii generații, printre care Radu Beligan, George Constantin, Gina Patrici, Caramitru, Dana Dogaru de exemplu. Șase luni de zile, seară de seară, același piese de radio, la infinit și la nesfârșit. Și mă bucuram că măcar le aveam. Dar căpiezi la un moment dat să asculți aceeași ”Anna Karenina” sau ”Livada cu vișini” sau ”Trei surori”, ”Castelul pălărierului”, ”Copacii mor în picioare” etc. etc. 
   Și da, muncesc. Și mă lupt cu somnul dimineața la șase, când sună ceasul. Și uneori mă duc cu bicicleta la birou, deși poate mi-e rău, dar de ce să dau pe benzină sau pe tren? Lasă, că fac io cumva ăia 12 km. Și îi fac, fără cheltuială. Că banul nu e elastic. 
  Ca urmare, după ce am aflat chiar din gura lui că omul e sănătos, e apt de muncă, dar nu muncește, trăiește în țara asta de ȘASE ANI DE ZILE, dar nu știe o boabă din limba țării ..... de ce să-i dau din monezile muncite de mine pe rupte?!
   De ce să am compasiune cu el? Doar așa, în numele omeniei și al toleranței?
   Spune-mi tu, de ce? 
  Misterul ăsta, cum le iese unora chestia asta, cu trăitul prin țări de acest nivel, atâția ani, fără să muncească, fără să-i ia poliția la ochi .... nu pricep frate, nu pricep și pace .... 
  Dar măcar acum nu mai am sentimentul ăla de ”săracu de el, poate are nevoie de ajutor....” !!! Să mă minți cu atâta naturalețe ... OK, nu mă așteptam la cine știe ce dezvăluiri, în fond sunt un străin, dar .... 
   Ei fac parte din cartea de vizită a României peste hotare și atârnă mai greu în balanță, decât restul, cei care muncesc și trag pe bune, să-mi bag picioarele - uite d-aia mă oftic, că orice ai face, nu scapi de o anumită etichetă. Drumul e îngreunat din cauza imaginii generale, nu din cauza ta, asta mă supără. 
   Gata, m-am descărcat :-)